statui cu fețele sparte
mă privesc pe fiecare stradă
în lasciva poziție a doua
undeva între absurdul marginilor
și tînguirea saltului în gol
mă ating pe conturul interior al sufletului
eu sînt un om obișnuit
mi-o repet zilnic
va trebui să o cred
va trebui să o crezi
de ce să mă închid
în aceste sufocante cuvinte
toți știm că nu are importanță ce scriu
nici cea mai mică valoare
cine va mai ține oare minte
rîuri de metafore albastre
prelinse prin mii de capilare
abluțiune a căutării de aur
noroiul sfînt printre degete
murdare frunze de laur