am impaiat tot cerul in ochii tai
femeie nascatoare de linii

pe-atunci locuiam intr-un tablou
singur sprijinind peretele unei iluzii de sarma
simteam nevoia de frunze
dar nu-mi puteam prelungi bratele spre exterior
astfel incat ma ofileam incolacit in jurul imaginii mele

intr-o zi cand nu ma asteptam sa te intalnesc
m-ai atins cu o briza de sunete lungi
dinspre atlanticul buzelor tale
si mi-ai soptit la ureche o fereastra
prin care m-ai rugat sa cobor

viens ici mon cher viens ici

si veneam amandoi unul catre celalalt
ca doua rauri de iarba albastra spre nesecata cenusa a clepsidrei
din care vroiam sa renastem sarutul
ne aruncam tamplele in sus si-n zborul oval
tamplele se transformau in pasari
ne desprindeam de trupuri ca de pielea cuvintelor
si ne inaltam intr-un punct spre o nesfarsita imbratisare
si ne iubeam
si ne iubeam
si de-atata iubire deveneam transparenti incat ni se vedeau toate oasele inimii

la nuit ne finit jamais imi spuneai
la nuit ne finit jamais