În alb și negru coboară cușca în care mureau porumbeii,
Inima lumii bate a neant, a metastaza fricii,
Paralizați ochi și genunchi…
„E sau nu e Dumnezeu, e sau nu…?!,
de n-ar fi…”,
mocnesc fulgere negre,
se răsucesc fiare în… brațe și rărunchi,
„e sângele Lui peste Lună, în umbra din
colțul neluminat al casei noastre moarte,
peste noi sângele e totul,
…peste cei vii… !!!”

„De ce eu? De ce noi?... De ce eu???...
întunericul crucii întreg ia forme absurde în inima mea,
soarele, cioburi și gheață orbește pământul
am tăcut, am tăcut pentru că acolo
se putea doar tăcea...,
iar apoi am strigat!
Am urlat, am urlat pentru că acolo nu se mai putea tăcea…”
gust de cuie vechi, ruginite,
limbă răstignită
răstignind Cuvântul.

„Cerul e albastru cumplit și pustiu,
mă ridic strângând nisip ud în dinți și pumni,
Templul să îmi ridice păcatul,
Marele preot…
încă un Miel?...
încă toți mieii…,
mai vrei, mai vrei miei,
albi și negrii și curați
peste care dai întunericul binecuvântare…?
nu peste cruce e blestem, nu peste cruce,
Casă a lui Israel și mai ales… a lui Iuda!”