nu mă grăbesc, în fiecare urmă de sanda
înmugurește o statuie de fecioară cu părul pe spate,
îmi crește sub pași un șir lung de femei
cioplite de timp din propria-mi carne rănită
zeițe cu șolduri rotunde unduind în ploile verii,
parfumând adesea lumina, zeițe plângând pe ascuns,
tanagrale suave împietrindu-și surâsul în palme,
mereu ținându-și brațele deasupra capului
ca pe o cântătoare cruce de flori
ele știu să se încline grațios înspre anotimpuri
să alerge cu caii, să cadă, dimineața călcâiele lor
miros a petunii

nu mă grăbesc, tu mă aduni rând pe rând,
un semn albastru dupa altul, trupul rotit și altă rotire
suspin cu suspin, tresărire de-aripa, din nou tresărire
sunt fata cu ochi verzi, fata cu șerpi, fata cu crini
sunt o vreme ferestre și prag nopților tale
și mai sunt cântec-cuvânt și geamăt-cuvânt
împăturite într-o mie de feluri

știu, sufletul tau e-un muzeu fără chei, cu obiecte furate
ține minte ce-ți spun, colecționar hămesit
în urmă de tot voi sparge vitrina