într-o zi, o să-mi pun capăt
Tăcerilor
singuratatea ta, să fie atunci a mea
să-mi spun că nu e nimeni pe drumul de treflă
cu speranța mea prafuită de colț
o s-o ridic atunci, cu fața în sus
și-o să stau așa, pe o pârghie de nor
așteptând îngerii în stație
o să-mi culc, mai apoi, mijlocul
pe o limbă de pământ în flăcări
agățată cu un fulger de vârful unei stele
voi patina pe timp
Trupul tău doar o insulă unde eu, naufragiată
voi începe să-mi caut brațe, chip, oase, miez de suflet
mărgele de rouă și fulgi de lumină
în locurile unde mă voi dezbrăca de piele
vor veni pescăruși să se hrănească
eu, liniștită voi arunca nadă priviri
din cuibul tău de piele, spre
pieptul meu devorat...