De ce existi, tu, suflet?
De ce te scufunzi în mare
Și de ce îneci înălțarea ?
De ce exiști, tu, suflet,
În imensitatea ființei mele ?
Și de ce totul in jur
Mi se pare o mare
Prea greu de trecut ?
Poate pentru că timpul
m-a târât spre mal
dar a uitat sa ma ia
într-o imensitate albastră
care sa ma înece din nou
în fericire.
Și atunci te întreb,
Pentru ce , tu, suflet,
Încă mai existi,
În imensitatea ființei mele,
În marea de lacrimi
Și dincolo de cer ?
N-ar fi mai usor,
să mă părăsești și tu,
să mă uiți pe un mal pustiu,
și să trăiesc încă,
fără întrebări ?
N-ar fi mai limpezi cerul si marea
daca în ele n-ar mai fi decât
un trup fără timp
si un gând aruncat?
De ce exiști, tu, suflet ?
Și de ce nu mă mai minți ?
Sau ai învațat și tu
că timpul ne uită
și că nu-l putem opri ?
sau încă mai speri ?
să găsești în mare
imensitatea albastră,
a unui alt suflet ?
Nu mai spera,
nu mai crede.
Pentru ca totul, e
Suflet, în tine.
Și vom muri împreună, într-o zi,
Fără să știm de ce,
Tu exiști, eu am existat
Și va rămâne doar întrebarea :
Unde e marea ?