De-aproape, din stanga jurului-mprejur spre spate,
Se-aude de departe un mugur de lumina ce plesneste.
Plesneste de ciuda, caci umbra intunericului gros,
Ce-n jurui in hora de piatra se joaca,
S-a oprit pentru o vesnicie scurta sa rasufle.
Si aripa-i grea de eternitate (pierduta prin praf
de stele fara dinti care s-au stins vinovate
c-au incercat sa schimbe abisul) se lasa protectoare
pe umarul de marmura lichida a luminii,
Si-o stinge. Si mugurul cade vlaguit.
Radacina gandeste ca astfel
Va pacali intunericul nesatul de infinitate,
Dar se-nseala… mai da inc-o frunza,
Vrea si tulpina. Tulpina-i facuta sicriu, si radacina
Lipsita de viata. E pusa o pata de negru cumplit
In negrul infinit, si intunericul domneste.
Un scancet de arbore ratacit in padure,
Da tonul la hohot. Jeleste natura si moare
Incet de sentimentele fine si lente.
Jeleam si eu alaturi si vremea-ncet trecea
Si umbra rece ma lucra zambind.
Am realizat ca acolo-i viitorul…
Si-acum… stau departe de stele
Caci izvorasc intuneric…
Si n-as vrea sa se stinga
Din cauza mea….

Iasi 01.07.200