noaptea îmi așterne pe umerii mei albaștri un craniu înghețat...
(cu stele ascunse după cavourile roșii) strigând:'Ce s-a întâmplat?'
și mă simt doar puțin încurcată în cântecele mele de 'bun venit'
adresate ție...dar ție nici nu-ți pasă de-al meu infinit.
versuri nerostite și nici descrise împung în mintea mea golită de tine
și încearcă să înoate prin amalgamul vesel de drojdie și flori fine!
n-am nici un capăt! plutesc pur și simplu în ura ta și nu îmi place
mă înec în ninsoarea plină de omizi albe și uscate, dar nu am ce face!
aș vrea să trăiesc în continuare în neștiință lacrimogenă
sperând totuși în zarea chemată printre storurile de edenă.
crezând, simțind și mirosind flori de iasomie
voi lua caledonice drumuri la pas de feerie,
păstrând lângă umăru-mi doar
al tău gând și păr 'noir';
dar nu voi reuși...
căci închise uși
vor sta
mereu indefinit
în fața mea
viscolind...