în fiecare dimineață ceaiul traversa holurile,
ajuns în cameră se mulțumea să-l privească
oglindit odihnindu-se în corpul cănii
omul stătea întotdeauna la fereastră
aruncând priviri imaculate străzii din fața casei;
pentru el lumea încăpea în diminețile
petrecute în fața corpurilor de sticlă prin care
femeia trecea mereu pe trotuarul străjuit
recunoscător, de bună seamă, de un vișin
casele erau pustii, iar la ora aceea
nu se mai întâmplase încă nimic altceva,
de zece ani, diminețile erau femeia, și casele, și...
da, diminețile erau dalele înșirate în curtea din față
printre care se înverșunau smocuri de iarbă
verde...putea fi și albastră nu avea cum s-o știe,
cineva îi soptise parcă demult culorile...
albastru-verde-roșu, totuși verde
cana de ceai rămânea în fiecare dimineață nevăzută
sur-prinsă în lumea din spatele ferestrei
în care se oglindea discret
zâmbind colțului dreapta jos
primul geam de la stânga