Ce moarte să fie și cât
să-mi port pe tunuri neliniștea,
cu cerul dublu descompus căzându-mi în brațe,
cu scâncetul insensibil
constelând aceeași stare de cuvânt.

Ce moarte să fie și cât
să umplu golul din spatele lunii cu sâmburi de flutur,
cât să cuprind, desculț
prin umbre inegal concave,
marginea dinspre oameni a dimineților
și să adorm – cu pleoapele dezvelite concentric
aceeași stare de cuvânt.

5 august 2004.