Ca suflet am venit în lumea vie
Și am primit un trup fără tocmeală
Cu rânjet fad și cu privirea goală,
Ca să mi-l port prin cețuri în vecie.

S-au revărsat torente largi de smoală
Pe tihna clipei, blândă și-arămie
Și m-au împins în strâmtă colivie,
Mutând candoarea-n nesfârșită boală.

M-a tras uimirea la-nceput de limbă,
Dorind s-atingă țărm necunoscut,
Dar nu știu drumul drept pe care plimbă

Nădejdile un vis de început.
Acum nimic nu crește, nu mă schimbă.
Prin timpul fără timp rămân tăcut.