Orașul

Am văzut o mahala infinită unde
se împlinește o nemurire lacomă de apusuri.
Jorge Luis Borges


Soarele tatuează pielea garsonierei,
Coboară ca un păianjen,
Și tremură firul vieții noastre ca o frescă
Și paharele ciobite în care sângele
Strugurelui s-a coagulat,
Moliile destramă plictisite-n vechiul șifonier
Gulere din blană de vulpe argintie,
Orașul agonizează sub ochii noștri
Ca un câine împușcat doar cu un cartuș,
Lumina solară îl învelește
Într-un cocon pufos și prăfuit,
Din care țâșnește în zori
Un bizar fluture pestriÈ›,
Pe străzile înguste și întortocheate,
Femei învelite în roșii rochii de mireasă,
Cu priviri iuți de nevăstuică,
Îndrumă alaiul la funeraliile țapului de carton,
Poeții orașului își fac mâinile căuș,
Beau stelele din fântână...
Și fulgeră prin ferestre acoperite de cărți
Femei învelite în olandină
Strălucitoare ca păsările colibri
Ce ard pe rug între brațe de profeți.










Memento

Exilați pe malurile nopții reci și sălbatice,
Ne facem chip cioplit din cutia magică,
Perfuzia noastră cu sunete și culori,
Privim ploaia, ninsoarea, amurgul,
Prin ochiul scheletului metalic din balcon,
Ascultăm obsesiv Depeche Mode,
Vivisecționăm broasca destinului,
Plouă năvalnic, se ceartă hiadele-n cer,
It rains cats and dogs,
Cenușiul putred cerne orașul,
Nu mai avem nici vicii, nici virtuți,
Nici plajă de meditații,
Vieți la ralanti,
Dimineți ursuze, aguride,
Nopți pleșuve, întinderi fără repere,
Mai rău e că nu mai cred în minuni,
Mai rău e că mâine-i aceeași zi,
Timpul rătăcește-n cochilii de melc,
Colții lui sluțesc gâtul tău frumos,
Indiferente-mi sunt branhiile purpurii ale morții...


Halucinant

Cuvintele fierbeau în capul nostru
Ca broaștele țestoase la dezosat
În căldarea meșterului ce le prefăcea
ÃŽn scrumiere,
Cafeaua orbise focul,
Revărsându-se, ca lava vulcanului,
Pe aragazul emailat,
Asceții șoimi ghiceau,
ÃŽn cristalul apei,
Spinările peștilor,
Pulsul verii crăpase pielea asfaltului,
Marea părea un mare jeleu sărat,
Alchimia modernă prefăcea femeile-n fecioare,
Noaptea portocalie ne acoperea ca o mască funerară.
Doar lecturile mai înnobilau ca o hlamidă...
Și mă obsedau mecanica angelică a brațelor tale
Și ridurile oglinzilor strâmbe ce ne spionau îmbrățișările.


Epifanie

Năpârleau platanii,
În parcul bătătorit
Al vechii prefecturi.
Ne îndreptam spre casă,
De la cumpărături,
Duminica era nervoasă
Ca râul în cuibar,
Soarele ardea violent.
Și brusc pământul s-a cernit.
ÃŽn jurul nostru zburdau narcotice
Iele cu ochii nuferi vrăjind
Pe-oricine cuteza să le privească,
Timpul însuși cânta domol la harfă,
Verdeața se topea ca arsă,
Și răsărea mai verde,
Tot mai verde...
Dar acei ani de sfânt delir și-aleasă boemie
S-au stins ca fulgii de zăpadă-n palmă,
Clorul timpului a îngălbenit
Fețele noastre albe.



Fantasmă

Sunt nopți când coala-i grea ca plumbul,
Așijderea creionul, ochiul, mâna...
Bucăți din mine zac atunci nearse,
Iar floarea carnivoră din craniu mă devoră.


Cântec de lup

Când mă va smulge țărâna în pântecul ei,
De-a-ndoaselea ființând,
Voi rupe chingile tăcerii,
Și voi zbura cu aripi verzi
ÃŽn nemurirea sidefie.
La toate vămile potrivnice
Voi urla ca lupii nopții
Sub luna ce va încerca să ascundă
Carnea ta de colții mei.


Jurnal

Uneori, sfărâmicios ca un ziar ars,
Mă abandonez hulpav valurilor patului,
Dar țărmul somnului promis e tare departe.
Mă zvârcolesc astfel ca fluturele
În plasa cleioasă a unui păianjen,
Iau arginții insomniei și caut elixirul vieții
La cofetăria cu scaune albe de fier,
Privind expresorul roșu și bătrân cum
Toarce violent licoarea care întărâtă.
Alteori mă plimb pe corso,
Cu vântul în vela frunții...
Jucăușe ca delfinii,
Cuvintele saltă
Prin marea roșie a tâmplelor.

Same old city

Mugurii adorm la sânul nopții,
O haită de câini taie pieziș strada,
Mușcatele însuflețesc stâlpii de iluminat.
Argintul viu al insomniei sparge venele visului,
Tăișul ochiului rece se-mplântă în inima lunii.
Pereții ne încolăcesc fără scăpare,
Ca un anaconda ne încolăcesc,
Și ne înghit, și ne devoră...
O trompetă răsună-n univers
Orașul androgin geme confuz.


Semne

ÃŽmi aduc aminte de primele semne,
De cele dintâi mâzgăleli,
Când nu știam alfabetul,
Doar spărturile sufletului, ca la nai,
Smuceam să crap coaja,
Să-mi curăț ochii de pelicula gelatinoasă,
S-ating cerul, pământul, marea,
Să scrijelesc nisipul...
Desenam linii, bastonașe, pe foi ceruite,
Și fugeam cu ele prin mulțime strigând:
Cum? Nu se văd cărările muntelui?




Sarcofag

Străzile-s pustii, iar miezul nopții
Se-mparte doar celor aleși.
Prea mult întârzie pe țărmul iernii
Anotimpul florilor de cireși,
Lumina se aprinde tot mai rar
Pe la ferestrele încețoșate.
Apa ce clocotește în ibric
Așteaptă clocotitor frunzele de mentă
Cum eu întoarcerea străbunilor.
Ce-i coală albă, ce mai vrei?
Þi-am donat destul sânge...
Mi-am anesteziat nervii
Din șira spinării pentru tine,
Mi-am scos ochii și am umplut
Orbitele goale cu litere, litere,
Oxidabile iubiri
Prin inimile noastre abdică.
.........................................
Pe nervurile lunii lunecau
Stropi de rouă solară în văi,
Îngeri celești porneau în care de luptă
La vânătoarea celor răi.
Câteva frunze roteau nevrotic
Lângă blocul cavernos,
Eșafodajul simțurilor se prăbușea
În intestinul subțire al vântului,
Și-n timp ce se-ntâmplau toate acestea,
Stropisem ușa cu sânge,
Și mă vârâsem sub plapuma colii
Ca-ntr-un antic sarcofag.


Vis invers

Ne scăldam,
Sub ochii toamnei,
În râul melancoliei,
Iar vântul, putred,
Ne ridica în ceruri tulburi părul,
Și ne iubeam, pulsând cu aceeași-inimă,
Toamna lenevea abulică în frunzare,
Butoaiele sângerau necontenit,
Iar miezul nucii, în poduri vechi, se împietrea.

Poveste

Minerii se-ntorceau în sat
Cu ciocolată Milka și pantaloni
Din piele de șarpe.
Era prin nouă'ș' trei,
Nelu ieșise din pușcărie artist,
Sculpta în săpun flori,
Crinu se-nsurase, avea și-un copil.
Era bine în casă,
Se cina în tindă,
Răcoarea serii și savoarea mâncării
Aminteau de unde venisem, din Rai.
Anotimpurile treceau precum
Patru cavaleri apocaliptici
Le pipăiam armura cu emoție,
Le simțeam trupul, vraja, slava...

Și sufletul îmi bate mai tare ca inima...

Noaptea-n munte cărările sunt albe,
Își trece molcom trena peste ele luna.
Pădurea geme anchilozată-n stele.
Doar câinele vântului
Mă petrece prin ținutul negru,
Și sufletul îmi bate mai tare ca inima.


Pursânge

În capul nopții, când cerul încolțește,
Calul de pe coama dealului mai nechează,
Forțând priponul spre pajiști mai bogate.
Asemeni, eu, cu briciul minții,
Tai noaptea-n două, și-i servesc seva,
În pahare argintate, ursitoarelor însetate,
Și tulbur oglinda exilului,
Pipăind zidurile înalte ale cetății străine,
Străin printre ai mei,
Străin de mine și de tine,
Stângaci pe trupul colii albe...



Fericire

Þigăncile ghiceau, din picioare,
Destine celebre, iubiri...
O bucată de pâine, o bancnotă,
Aduceau pe buze cuvântul de care
Poeții se tem.

Focul de seară

ÃŽn seara asta te voi preface-n vers!
Voi scoate uriașii din biblioteci
Și-i voi struni să-ți urce repede un templu.
Mi-e teamă doar să nu durezi cât fulgerul
Ce despică semețul copac din vârfuri
Și până-n locul de unde își trage lacom seva.
Atunci, unit cu fulgerul sihastru,
Mă voi usca și eu din creștet până-n tălpi,
Și doar bătrâna moarte mă va strânge la piept,
Pentru focul de seară.

Imprecație

Argint viu,
Argint nebun,
Argint zglobiu,
Pătrunde în carne și-n vise,
Tu trup de femeie vrăjit,
Tu sânge de inimă arsă,
Pocal de foc băut însetat,
ÃŽnsetat,
ÃŽnsetat...

Revoltă

La noapte voi unge țeava pixului în tăcere,
Voi arde cămașa de forță a cuvântului,
Cămașa albă...
Ni se ofilesc irișii storși ca o lămâie,
Ardem în noi ca și când am reintra în atmosferă,
Dreptatea nu-i decât vânare de vânt,
Onoarea e otravă picurată-n ureche,
Minciuna-i verset, iar banul,
Banul face din Rai un parc de distracții.

La noapte voi unge țeava pixului.

ÃŽn cercurile tulburi

Toamna își clatină frunza,
Lumina se agață de ochii mei
Ca iedera de grifoni,
Þigara se scutură absent,
Coloana se-ncovoaie distrată,
Strada se scurge în Dunăre.
Mănânc vată de zahăr ars,
Și știu că trecutul
Va mușca din mine
Ca un pește răpitor,
Și sper să nu mă înec,
Să nu mă sperii în burta lui,
Să nu renunț în cercurile tulburi,
Tot mai tulburi.


Simfonie

În diminețile de cleștar
Ale nopților albe,
Sorii cerului
Fugeau,
Cu carele lor de foc,
În țara de dincolo de negură.


Nostalgie

Seara care mă doare acum nu-i seara
Când ne strângeam toți copiii
ÃŽn poala lui Dumnezeu,
Și-l trăgeam de barbă
Să ne spună povești după povești.

Nici larma din drum nu mai este larma
Ce mă îmbia să fug de la masă.






Odată

Cum aș putea uita vreodată mâinile tale mici,
Ce făureau munți de minuni,
Și-mi ascundeau banul
În felia de turtă ce nimerea tocmai la mine?
Ele mi-au așezat pe frunte coroana satului,
Suflată-n păduri întinse și temute,
Poieni nesfârșite cu ghiocei,
Râuri pline cu pești
Și vii bogate din care vinul curgea pe sânii dealului.

Am început apoi să cresc
Și aurul coroanei mi-a fost furat pentru totdeauna.



Iluminare

Frânghii de lacrimi înnod,
Și-mi biciuiesc obrajii,
Ochii îmi sunt sticloși și galbeni,
Frunză ruginie are primăvara sufletului meu.

De când am aflat că moartea nu ține post!

Medalion

În ochii tăi,
Cascade zvârleau peștii
ÃŽn aerul fierbinte al verii,
Și îi îmbrăcau în zale de argint.
În ochii tăi,
Munții topeau ecourile,
ÃŽn balauri.


Iarnă

În toiul nopții translucide
Luna toarce-n fire de lumină
Ghemul ei de aur.

*Volum apărut la Editura Dacia Europa Nova Lugoj, 2004