singurătatea are nevoie de o singură frunză
să îngălbenească rădăcini între blocuri de piatră visăm
cum noi care pictam îngeri și fauști căzuți
tăcere poposim la casa de moarte și vânturi roind
de departe nu se mai văd orizonturile roșii copii
ca melcii-n furtună cineva ne împinge din leagăn
nebuni mâncăm din cuvinte la micul dejun doar vorbele-s goale
prăpastia a devenit pufoasă și moale ca un ursuleț de pluș

cântă-mi ceva înainte să adorm...