As fi vrut să mai zbor încă o dată
cu aripi de catifea, ca atunci,
dar aripile s-au frânt
fără să-mi spună durerea lor mută...
aș fi vrut
să rătăcesc din nou printre vise
de înălțimi, și de cântec de primavară.

M-am ridicat cândva
lasând în urmă
durere și deznădejde, fără sa știu
că la capătul drumului aveam să le regăsesc
din nou. Am plecat cu speranțe
și le-am lăsat undeva, sus
să nu le atingă nici o mână
care nu știe din ce suflet s-au născut...

Un zbor lung, și înalt, și plin de avânt
ca un surâs după nori negri ce urmau să plece
din sufletele noastre, pentru totdeauna.

Regăsirile sunt uneori dureroase;
dacă mai speri sa regăsești ceva,
decembrie își spune cuvântul,
și odată cu el, moare o lume,
tot universul ce ne înconjoară,
dar căderea
ea ramâne, ca un vârtej
de zăpadă ce nu poate să cadă.

Gheizerul tâsnește din adâncuri
spre aceeași soartă:
dupa zbor, urmează căderea; dar nicicând
dupa cădere un zbor;
e doar amurgul iernii care ne intră în suflete...