Poate-mi sunt dator cu pagini nescrise și nerostite...
Și-n dar de pagini, voi scrie mult,
Slove mărunte, ca o ploaie ceroasă de nor alburiu,
Voi așterne pe câmpuri albite-așteptări...

Și din promisiuni pentru un vis ce-l
Am în fiecare noapte de neluminare
Și de nor fremătând, voi trăi...
Și între vise sau doruri, găsi-voi o picătură

Pe care-o voi boteza la urmă,
După ce-n zăpezile-mi zboruri
O urmă teșită voi sparge.
Fântâni mereu și stânci trezite mereu

La o dureroasă ființă, din miez de lună plină,
Vor crește pe frunți luminate de-o rază
Lichidă, argintie, dar din altă lume
De anti-spirit, de dedesubt de zboruri,

Între striviri placide
Și stârvuri neștiute de iubiri,
De doruri de lumină ciudată,
Izvorâtă ca din calme surâsuri carnale,

Vom picura și lacrimi sărate, și dulci,
De-o dulceață lichidă și ireală...
Flori firave, doruri duioase, vise vânate,
Și-n clipe ce dor, vom fugi, de la doruri la vise,

De la miresme de flori, la lumină...
Ispite sau chemări, șoptite pe buze de rană,
Șoapte sau clipiri mirate de-o prea mare,
De-o prea adâncă liniște, mereu să-și caute,

Mereu să-și blesteme răsuflarea udă
Ca de-un abur tulbur, de-un somn ne-nceput și trecut.

Dar de vom trece fără măcar să privim
Pe lângă locul unde ni s-au sfâșiat visele,
Sortiți să fim mereu de coșmare-nghițiți...