degetele mele se deschid în unghiuri mari
și scapă secundă după secundă
la picioarele bărbaților care-mi
flutură un rest de poeme
în fața cântecelor mele.
Ei n-au nici o vină
eu am recursul permanent al dorinței de altcineva
pentru că monotonia înseamnă singurătate
și oglinzile nu mă arată diformă ci așa cum sunt
uite, până și versurile astea sunt căutate
printre post-it-uri portocalii
- alte secunde irosite cu căutarea-
și dacă ar fi doar asta…
dar vezi tu, Prietene,
mă emoționez prea des
în fața lucrurilor simple
și petrec secunde întregi gândindu-mă la ele
: sunt ale naibii de multe, Prietene!
...un rest de conștiință vine de fiecare dată
să-mi sufle că iar m-am părăsit din gânduri
și că nu mi-am îndeplinit planul anual de atribute sociale
și că în pofida încercărilor
rămân egoistă și imatură.
e ca un soi de boală care îmi macină mâinile
pentru că secundele care se scurg printre degete
au ghimpi și îmi taie din laterală falangele
și abdomenul, coapsele și pulpa
dacă aș putea o singură dată
să țin timpul în palme
mi-aș vindeca pretenția de himeră.