răsucit de trei ori peste cap
sfoara invizibilă
i-a tras prin gânduri
spirale magice
încolăcit în sine
arc lingându-și
cercurile de lumină
cu vârful degetelor
plonjează între ultimele abisuri
viața începe cu “nu știu”
se termină în “așa am fost eu”
și oamenii știu atunci ce unde cum
dar a fost.
unii… oameni
din ce în ce mai puțini…
până uitarea spune singură
a fost
și porțile se închid
în eul “anodin”…

“una peste alta”
palme aproape de cer
ființesc mănăstirea
invizibilă
schioapătă stâng
neputiința zborului dar el
este singurul care poate
singurul care mai poate salva
acest zbor al infinitului
prin secundă.

Fiorul deschide peștera glumei
cu tâlc la vedere
nu era nimic….
nu era nimic acolo
nu era nimic ascuns
cugetului său răstignit
pe ultima felie de adevăr
aruncată în ceața privirilor
în ultima dușcă de lacrimă
pe obrazul părăsit de păreri
călcâiul
nu mai suge seva
comunicării
cordonul ombilical
s-a rupt
lumea
suferă ca un blid
neregăsit
în cutremur.

o specie de învingători
prin pierdere
au pierdut timp
în plasa realului
au curs peștii mici
amăgirile
au sădit în patimă
nori de tăcere cristalină
prin care au văzut… ceva mai departe…

nimeni, da, nimeni
nu va obosi urcându-I chipul adulmecat de taine
rămân buruieni de mistere
să-i mutileze adevărul
să-i ucidă enormitatea
să-i culce spiritul între ramuri largi de stejar.

și ce dacă a trăit?
putea fi unul dintre noi…
A fost!!!!
unul dintre noi…

de unde atâta durere
într-un suflet care trebuia să zboare?
nici măcar nu mai există..
unde este, străine, acest bagaj
al vinovăției de A fi…
Înger?

s-a născut ca să moară.
spun cei.
alții… deja nu-l mai știu.

avea puțin peste genunchiul broaștei…
împlinise de trei ori peste cap
7 primăveri…