sunt ani de când trecem de noi și de alții
și anii aceștia tac între noi
într-o zi, sau o noapte, de fapt o secundă
am întors capul să privesc după tine

îmi plăcea vraja adormită a ochilor tăi,
priviri furișate prin gene, prelinse
de-a lungul unui nas de zeu roman
ca o adiere de zâmbet, de mâini atinse

totuși am plecat mai departe
colindând cu neastâmpăr orice stradă
pe atunci băteam laba cu câinii vagabonzi
acum nu le mai pun colaci în coadă

și știu că undeva-n orașul ăsta prăfuit
ești tu ca o himeră a amintirii mele
și poarta ta spre lume-s tot ochii adormiți,
dar nu mai pot străbate o eră de tăcere