În nemișcarea timpului și-a zidului de piatră
Bat clopote din vatră, de două mii de ani,
Timid susură râul în neclintirea seacă
A mătcii pietruite în calea-i de dușmani.

Curg drumuri șerpuite pe margine de coastă,
Iar marea se ivește, albastră, mai albastră...
Pe zid de citadelă rugina anilor pălește
În fața frumuseții ce-n suflet izvoraște.

Bat clopote-n nocturnă, stinghere în cetate,
La viață trezesc sate și lumi înnourate,
Coloanele se-ntind în lungi piazzete albe,
Frontoanele însira mirificele salbe.

Icoanele se mișcă și Maica noastr plânge,
De atâta tristețe picuri de mir ea scurge,
Pe-ntinsul mării albastre și-al albelor coloane,
Întinde pânze negre ce-acoperit-au arme.