I

tai în mine cu dalta cuvântului limbut
instrumentul pe care l-am visat și pe care
treaz nu pot să mi-l amintesc
tai în carne în oase în tâmple -
am să îmi amitesc!
altminteri voi muri ciopârțindu-mă
până la mine
până la tine
până la unu
nu există niciunul:
cineva cânta la negânditul instrument
cineva cânta negândita muzică
a sângelui eufonic răspândit prin univers

II

daimonul
lui aristotel guvernează științele
dar muzica necântată:
a) nu este logică
b) nu este ilogică
c) este pentru că este,
dar
d) nu este pentru că încă nu a fost
ceea ce are să fie întotdeauna
altfelul său identic
nepus în relație
nesimțit în grație
ci numai intrând prin urechea
inimii paralizate de uimire

nimeni nu moare
de neauzire
nimeni nu moare
de auzire
dar nimeni auzindu-se
nu mai trăiește în neauzit
decât neauzul murindu-și

III

nu îmi amintesc despre primii
treizeci de ani ai vieții
nu îmi voi aminti de următorii
treizeci de ani
dacă v-am invitat la onomastică
nu veniți
nu îmi voi aminti cine sunteți
cum ne-am cunoscut
nu îmi voi aminti nici măcar
cine sunt eu cel care nu îmi sunt
instrument muzical
notă muzicală
scâncetul pruncului în boală
sub ochii ignoranți ai mamei închise
în prima vocală

IV

umbra mea e din lemn de dud
cercurile mă cuprind pe rând
cele mici
peste cap și peste picioare
cele largi peste pântecul mare
mă fermentez decantându-mă
mă fermentez căutându-mă
mă fermentez ascultându-mă

în fiecare toamnă ochii-boabe
prind aromă și culoare
ciorile mă ciugule
îmi sfâșie pleoapele până când rodul
mi-l strivesc singur sub tălpile oarbe
cerul peste glezne îmi cade
cerul gurii cerul beciului întunecat
cerul nerostirii care m-a-ngropat

V

nu puteam să fiu pâine și vin
nu îmi ajungeam îmi eram puțin
în fiecare zi mai puțin
până când am început să îți împrumut
sufletul cititorule
cu gândul ascuns să nu ți-l mai dau înapoi
eu sunt devoratorul celor plini de nevoi
celor care așteaptă neașteptând isprăvirea
celor pe care inelele mâinilor și picioarelor
i-au logodit cu neamintirea

VI

aș fi putut să sparg pereții cu strigătul
aș fi putut să spun descântecul
venelor de oțel
dar în fiecare perete
în care nu eram eu era el
cabrat ca un taur fioros în coridă
care scria moartea toreadorului
pe frunze de dud cu praf de cărămidă
praful se făcea furnici
coarnele se făceau arici
iar strigătul scufița roșie

cu ochii albaștri cu părul bălai
mă scria amintirea toreadorului
care încă nu îți erai

VII

acesta
este monumentul cititorului necunoscut