Masa mea de lemn putrezit
E regatul viermilor și-al cariilor,
Mă așez în genunchi să înghit
Bucăți de viață și miezul zilelor.

ÃŽncheieturile maxilarelor-mi trosnesc,
Când mestec resturi de gândaci,
Pumnii de masă-i lovesc:
- Copilule, mănâncă și taci!

Și ochi-mi se umplu de sânge,
Urlând flămânzi, de poftă de colaci,
Chipul mi-e plin de funingine:
- Copilule, mănâncă și taci!

Blestem încet și fără milă,
Adulmecând miros de Crăciun și cozonaci,
Deschid ochii și mi se face silă:
- Copilule, mănâncă și taci!

Duc către buzele-mi vineții și aspre
O omidă fiartă din copaci,
Măselele rod cu sonoră disperare:
- Copilule, mănâncă și taci!

Mă hrănesc cu picătura furiei înghețate
Ce noaptea se preschimbă-n vârcolaci,
Poftind la fragedă și dulce carne:
- Copilule, mănâncă și taci!

În pânza de păianjen, a cărui sclavă sunt,
M-au capturat mii de draci,
Din grumazul sugrumat evadează un țipăt mut:
- Copilule, mănâncă și taci!

Fantasma-mi diformă se-nvârte aiurită,
Argintul viu al vreunui vraci
Îl privesc curgând în farfuria-mi ciobita:
- Copilule, mănâncă și taci!

Din nou mă surprind stând cruciș la masă,
Mă zgudui trezită de păianjeni buimaci,
În preajmă-mi e mama, plânge la fereastră:
- Copilule, mănâncă și taci!