Nu poți despărți picătura de fluidul apei,
Așa cum, nici limitele trupului, de cele ale rațiunii,
Nu poți să îngheți natura vulcanică a focului,
Așa cum nici sentimentul încercat de iarna minții.

… Așa cum nu pot exista doi Dumnezei
Într-aceleași jumătăți de ființă,
Și-într-același alb-negru pământ,
Ci doar Unul singur,
Respirând, deopotrivă, frigul și căldura,
Ambelor sensuri –
Al rațiunii și simțirii.

Aș cum un înger mi-a țesut aripi
Și un demon mi-a ascuțit mintea –
Visarea scăldată-n apele eterului,
Peste care a plouat cu spini de țărână,

Cum am fost creați,
Așa vom și înapoiați lutului,
În marea de cranii a morții,
Scăldată-n eșecuri și-mpliniri,
Rămase-n urmă – amintiri
Ale dragostei de rațiune,
Și dragostei de simțire.



( un fel de-a-ți explica inexplicabilul simțirii )