Ceasul disperării mele amare bate neîncetat
Încerc să-l opresc, nu pot e prea târziu
Am mai întârziat odată iară, de atunci mă înfioară
Îl văd iar la asfințit, cum se duce liniștit
Am trecut la altceva, că nu mai puteam scăpa
Decât cu un gol prin mine, mai bine pe cer suspine!
Mă gândesc la omenire, ce se face fără mine?
Asta este întrebare, sau o simplă constatare?
Cred că nu se va schimba, decât mortalitatea generală
Cred că așa voi constata c-am trăit vreo 16 ani
De la mine nimeni nu află, decât cum se duce o viață
Cum se duce sus pe cer pentru a deschide un mister,
Un mister tremurător, de-a dreptul înfiorător
Toată lumea merge-n iad iar de-acolo cade-n pat
Se trezește somnambul, e deja trecut, imun.
Un nebun ce-adună viată ca fiind ceva pătrat
Un nebun ce face treaba doar s-ajungă-n rai, nu alta
Ajungând acolo spune: “Asta-i pentru omenire!”
Și făcând un pas în față spune: “Doamne, m-ai văzut la față!?!”