…a smuls, din carne, abisul,
Cu colții ei de rechin.
Iar marea s-a umplut
De tot sângele lăsat în urmă.

Nebun de foame,
Prădător înnăscut,
Adulmecându-și propria rană,
Uită de durere,
Și se-nfruptă-n continuare,
Pătimaș,
Doar dintr-al său trup.
Gustul lui,
Divin și arhicunoscut,
Singur mărindu-i foamea,
De zece ori
Încă pe-atât.

Așa cum muști și tu,
Mereu, din propriu trup,
Încă o clipă,
Un soliloc pentru o viață,
Și încă un meniu de gânduri,
Pentr-un răspuns împins la limită –
Martorul zilelor,
Împuținându-te,
Hrană pentru toate golurile tale…

…De la cer la infinit,
Răpus,
Chiar înainte de apus.
Zadarnic.