Oricâte cuvinte ne-au rămas nespuse
(ne-ar trebui încă o liniște de toamnă să le putem rosti)
și chiar dacă mă ții prizonieră între două priviri
eu tot plec

de prea multe ori am uitat de mine
când ne prăbușeam trupurile în asfințit
pentru respirația unui sărut

de prea multe ori te-ai scurs inconștient
printre firele de nisip
iar eu cu mișcări histrionice
îți smulgeam visurile și le aruncam în zare
decupându-l doar pe cel din octombrie
pe care-l presam într-un volum de anotimpuri
pentru ploile nescrise ce vor urma

oricât ai întreba orizontul de catifea
către ce emisfere mi se așterne drumul neînceput
și chiar dacă de mâine te vei încălța doar cu urmele pașilor mei
eu tot plec