din aripi îmbrățișarea de vulturi mă doare
seminței căzute-n cărări bătătorite de drum
într-o moarte chinuită de strigătul sfâșierii
ce-și arde omizi în coconul murdar al creației
în urme de fluturi ce cântă-nvierea
din giulgiul aripilor îndeajuns de lumină
să stingă tot întunericul zilelor nopți

dintre coastele tale deschise de sânge
se naște țărâna – ființă de fum
din pietre cenușa sărutului plânge
rânjește și pleacă grăbită la drum

pe buze ai ocru
în palme doar cuie
și zâmbet albastru de icoane plângând
umbrele semințelor
prin orbii fluturi de lacrimi
spre ceruri
se suie.