când scriu îl aud pe dumnezeu cum visează
sângele meu se trudește inocent să îl prindă din urmă nu știe
că nu are viață decât acela care trăiește în vis

de pe fruntea lui ca de pe un deal fără margini
se rostogolesc mere aurii
uneori din inerție sar atât de sus încât numai aroma lor coaptă
se mai simte departe prin iarba nebuloaselor

mi-e foame și plâng mă mușc de cuvinte
aud cum se face întuneric în semințele universului de teamă
sufletul meu îngheață și se ninge pe sine

ninge cu mere și mi-e dor de grădina lumii
undeva sub frunze mi-am ascuns lipsa de jucării a primăverii
dorm cu mâinile ridicate spre liniște și sper
că un măr mare mare ne va îngropa pe toți

mi-am făcut din piele carte de rugăciune
cu vârful inimii am scris psalmii pe care nu i-a citit nimeni
mi-a mai rămas un braț de lemne dezosate
care nu pot aprinde focul nimănui

dumnezeu e cel mai mare om de zăpadă