Un cânt adânc al unei păsări răpitoare
Anunță un veșnic, trist apus de soare,
Un scrâșnet surd pălește-n taina nopții
și-un aspru vânt vestește apropierea morții

Pe-un drun ce curge șerpuit în vale
S-aude un plâns de mamă muritoare
și la un capat depărtat un prunc apare
și mai târziu pe drum trecea o-nmormântare

în întunericul ce apasă pe-o viață singută rămasă
Se văd venind trei călăreți la ora cea de după masă
și un bătrân deschide ușa și lasă ca să iasă
Un suflet întristat de o singurătate lașă

Viforul se întețește și frigul peste tot domnește,
Un gol trezește-n fiecare om puterea ce-o dorește
și lasă-n urmă o singură și tristă neîmpăcare
Cu singurul său lucru ce tot mereu îl supără și doare

în drumul său spre o mântuire oarecare
Presat de gânduri-nșelătoare și amare
Zărește-un zid într-o continuă îndepărtare
Ce parcă tot apare și dispare

O luptă parcă fără de izbândă
Se dă-ntre rău și pocăință
Un gând curat un om nu are
Așa c-acesta luptă-n continoare

și când credea că totul s-a sfârșit
și al său suflet s-a călit
Zidul acela s-a oprit
și bezna peste tot a năpădit.