luna înfiorându-se ca o piersică pe crengile uscate ale nopții
mâinile tale întinse către miezul invizibil ce îmi obturează pulsul
aberațiile melancolice sau romantismul incoerent creează o imagine –
cine oare interceptează aceste conversații? aceste conveniențe? (linia
telefonică e moartă) cuvintele se recompun din primele sunete care
au căzut vreodată din gura demiurgului Din coasta egoismului ceresc
pentru a nu cheltui prea mult orgoliu masculin a fost trezit trupul tău
femeie


noaptea rece în care alergând
spre nicăieri luna
suferă o ruptură de menisc
(e genunchiul tău licărind în fereastră
sau fildeșul se împotrivește înserării?)

spre dimineață genele tale
săbii ale nopții –
presărate pe cărțile nedeschise

tu
și minorul existenței mele
judecând lumea


chiar și cuvintele modeste te divinizează fără a te consuma însă
coapsele tale devoră texte întregi “se crapă de ziuă” ar putea fi numit sexul tău –
o fata morgana vulgară pentru amantul discret (al literaturii? al singurătății?)
corpul tău e privit ca și când nu ți-ar aparține de drept iar atunci când te dăruiești
nimic nu mai poate fi tangibil nimic nu mai merită cucerit
poate doar un limbaj suprasaturat de semne și lingușeli (ești goală și tu nu o știi)