Închisă în camera amintirilor
Urlu disperată să pot ieși.
Plâng cu sufletul deja scârbit de ceea ce e în jur.
Mintea mea s-a îmbolnăvit deja de gustul vieții pierdute
În vanul clipelor trăite pe fugă
Inima e otrăvită, scuipă sânge.
Nu mai vreau, strig după cheia de aur ce mă poate salva.
Însă trecutul mă trage, râzând diabolic.
Urăsc tot ce a fost.
Doar să deschid ușa.
Atunci voi putea trăi fericirea pentru care am muncit și am suferit.
Dar am obosit ... sincer.
Și nu mai pot decât să plâng
Încet, pe înfundate ... de ciudă.
De ce? De ce eu? De ce acum?
Vântul deschide însă ușa
Și lacrimile dispar.
Rămân mută ... în afara camerei e frig, moarte, durere, suferință.
Unde vreau eu să plec?
Dar amintirile s-au săturat deja să mă audă plângând
Și mă împing afară
În groapa visului.
Fals ... trist ... am căzut în groapa fără fund
Și nu mai am imaginație.
Încă o dată nu am știut ce să îmi doresc,
Îmi petrec restul vieții în vânt.
Și alunec ușor spre mormânt.