Cu sufletul albastru asemeni unei mări
Ea-mi despicase trupul în magice culori
O blîndă muritoare cu stele vii în ochi
Mă aruncase în visul celestrului Haos

Așa începe visul : pe sacra aripă de șoim
Își duce viața Haos , un zeu pierdut în nori
Sătul de eternitate , de gânduri și de temple
El vrea să-și împlinească dorințele acerbe .
Așa și-a început el femeiasca viață
A coborât din stele sub falnicul pământ
Și botezat a fost în suflete de prunc

Ame e mândra fată cu brațele de fier
Ce seceră ca moartea bărbații pământeni .
Și într-un ceas nebun când verdele-nverzește
Ame le fură ochii și totul se-negrește
Și nesătula fiică a mândrului mormânt
Se-mbată cu-al lor sânge și goală zace în drum
Iar dimineața-n zori , când tatăl său o cheamă
Dispare în pământ și se transformă-n fiară .
Cu dinții animalici ea își târăște morții ,
Îi devorează-n silă căci tare-i obosită
Și-acum bărbații lumii deloc n-o mai incită .
Se plimbă ca-ntr-o cușcă sub negura țărînii
Nu-i arde nici să țipe , nici prada s-o termine
Și plictisită fiara de nuduri bărbătești
Le părăsește-n grabă și alene ea privește
Cum roabele-i fecioare le-ating și le sărută
Și vor ca să dezmierde acele hoituri , curând humă .

Și in lumea aceasta mare sunt singurul rămas
Ce n-a fost înc-al fiarei cu dinții de bărbat
Dar în zadar mă ascund de ochi nemuritori
Căci fata mă zărește și cu salivă-mproșcă
Și încearcă mă ajungă cu pofta-i nesătulă .
Cu ghearele mă-nhață și părul ea , mi-l smulge ,
Dar deodată în tîmple simt foșnetul de lună
Și în loc de întuneric eu văd lumina vie ,
Iar gheara se transformă în mână ce mîngâie .
Privesc uimit în jur ce mi-e dat ca să văd ?
Un suflet pur , albastru , asemeni unei mări
Ce îmi despică trupul în magice culori
O blândă muritoare cu stele vii în ochi
Care-mi alungă visul amețitor , de mort .