în zile albe
se face colecție de mine
atunci
mă inventez rând pe rând
până când rândurile adună depărtarea
între ceea ce sunt
și par a fi

mai păstrez nu știu de ce
poșeta din ață
cu un singur abia auzit strigăt în ea
îmi amintesc
niciodată n-am plecat de acasă
cu umărul gol

ar trebui să fug în sens invers mie
până când îmi vor crește picioare de fluturi
și caraghioase brațe de lună
pâna voi crede că port după mine iarna
într-o banală pungă de plastic

același tablou
pictorul dă cu negru peste înțeles în cuvinte
închide păsările răpitoare în colivii fumurii
azi-noapte au înghițit siluete de stele
gesturile se întorc în geamantane de piatră