Iubesc cel mai mult
vocea ta de dupa o lunga tacere,
mana ta intinsa din care
rasare o portocala;
sufeltul tau in forma de frunza,
tu,ca un copac
rasarit dintre asternuturile mele
intr-o dimineata oarecare.
Si cate portocale au fost
in viata noastra,
toate rasarite
din podul palmei tale,
cu aceeasi forma,
acelasi gust,
aceeasi culoare.
Iubesc cel mai mult-si ma doare-
parul tau dupa o lunga asteptare,
intins pe covor;
tu il saruti,eu il prind intre palme,
mi-l lipesc de chip.
Mirosi a portocala.
Inteleg,aici intre pleoape
o farama de scoarta,
sub genunchi o floare...
Unde-mi esti copac?
Inteleg,spuneai ca au ochi...
acum te rostogolesti printe zilele mele
ca o portocala.
Lasa-ma macar sa iti tin cojile!...