Păianjeni ai dimineții mele cenușii
Îmi gâdilă sub urechi, și-mi predau ștafeta zilei
Mă nasc între gemete de creier uzurpat
Bun de prins cu ace în cartea de istorie.
Cocaina minții nu se mai vinde pe piață
Așa că mă bat până-mi sună apa-n cap
Dovadă a purității că ești ceea ce bei.
Decât să tac, mai bine râd
Decât să gândesc mai bine zâmbesc
Chiar daca o fac ilogic, total și permanent
Nu e filosofie de viață
E o stare de spirit, ancorată-n adânc
Respirând în stradă, dorind o femeie.
Pe tine, femeie, că la tine mă hlizesc
Când îmi verific dinții perfecți în oglindă
Sunt eu și nimeni altul
Omul perfect.
Care nu face rău pentru ca nu face nimic
Nu iartă pentru ca nu greșește
Și zâmbește pentru că nu dorește.
Mă uit la tine, fruct interzis
Mărul perfect poleit în glazură
Te las să te dai în spectacol
Dar voi vinde numai eu biletele
Căci la râsul meu trage lumea
Și eu ghicesc în oameni ca-n stele
Adică deloc, observ și privesc
Îmi place mult să călătoresc
Să mă ofer unei dualități neobosite
Cu fiecare pe rând, începe cu tine
Dar sunt prea bun
Mă păstrez pentru mine!
E bine.