Te îneci în clipe,
cu profil de flăcări,
și mii de fețe
se întrepătrund între ele,
priviri carnivore
de zîmbete și groază...

Jokerul e singura carte,
care pică-ntodeauna la mijlocul
celor două extreme...

cîntece negre
din gîtleje de mierle albe

sunetele sunt fire de păianjen
țesîndu-se la infinit,
în compunerea simfoniei albastre,
a gîndului primei șoapte rostite.
Să fi fost chiar cuvîntul?
Prima limbă,
trezită din mormînt,
primul suspin
ce-a tăiat în carne vie,
spațiul mut,
ce-a despletit,
în libertate,
o vechie, nouă galaxie...

Să fi fost tot mereu
aceiași noi,
re’ntorși-napoi,
din țărînă, în flăcări,
să ne-nalțe la cer,
să plîngem pe pămînt,
doar apă de ploaie
... ... ...
mereu, tot mereu
re’ntorși înapoi
într-același vers alb,
ce refren dulce-amar –
“din țărînă în țărînă”…