un cer depănușat își cară cocenii prin mine
în căruțe de suflet coviltite întuneric
din mătase de porumb
îmi rotunjesc țigări
de foiți-vă de ciudă

cineva a aprins câmpul nu știu cine poate eu
nopțile ard paralel de parcă anume rândurile
rânduielile nu trebuie să întâlnească
decât la infinit
burta vacii primordiale

un tuciuriu mustăcios fură țevile de aramă
dar între mine și secetă mai e o iarnă
mai e o viață și încă puțin
inexprimabil

arunc secera ca un bumerang arunc secera
îi voi reteza nu picioarele ci semnele firii
nu de unul furând mă tem ci de aceia
care vor veni când le va spune
de unde a furat fără să-l prindă nimeni

cale de zece planete zboară lama zimțată
apoi se întoarce și îmi retează picioarele
neputându-se opri într-o amărâtă de limbă
nerostitoare de poezii

auzi ogarii caută cuiburi de jivine
jivinele caută cuiburi de păsări
păsările caută cuiburi părăsite –
dă-o-n moarea mă-sii de socoteală!
nu e nimeni acasă pe planeta asta?

dar cerul pârâie ca un dovleac izbit
se umple înserarea de lilieci sau de alice
cojile cad arse prin aer plouă
semințe care la anul vor rodi

fumez liniștit nu îmi e teamă
sunt pătruns de adevăr și încă
pe inimă
un zețar mi-a scris cu boabe aurii
prima pagină de mâine