Sufleorii, cariera pe greselile altora



Oameni pusi in valoare abia la greselile altora, sufleorii nu apar la rampa, nici la televizor. Din visul multora de-a ajunge actor a ramas, dupa ani de soptit de pe scaunelul din culise, doar bucuria ca regizorul le scapa cite un rolisor, sa care de la usa pina linga un pian bagajele vreunui conte. Bucuria asta li se intimpla o data la citiva ani. Unii, mai ales cei ce sint actori la baza, traiesc frustrant fiecare repetitie, momente in care, cred ei, ar juca mai bine, fie si pe alocuri, decit actorii de pe scena. Rostul sufleorului nu s-a imputinat in ultimii ani, ci doar s-a mutat dinspre spectacole spre repetitie. Acolo, la repetitie se dau si marile batalii in sufletul sufleorilor, cita vreme la spectacole sint chemati mai rar de regizori. Pentru un sufleor in 2005, spectacolul de teatru incepe cu prima zi de repetitie si se incheie cu premiera.


Despre sufleori nu se scriu cronici si reportaje, in meseria lor nu exista asociatii, nu se fac schimburi de experienta, nici greve, nu se dau bilete la mare, n-au reduceri pe RATB, nici idoli, asa cum nu se cunosc pina acum nici discipoli care sa-si fi intrecut maestrul. Au in contractul de munca o clauza, sa faca ciocul mic cind vreun actor urla la ei. Virtutea lor e una singura, sa sufle alb si iute pentru o leafa ce abia trece de cinci milioane de lei pe luna. Sint de doua categori: cei de tranzitie si cei adevarati. Primii au intrat in meserie dupa luni de somaj si nu le-a adormit gindul sa plece la prima ocazie. Adevaratii sufleori nu mai cauta demult in afara teatrului; cind iti povestesc viata lor, pomenesc la fiece zece vorbe cite un nume de actor celebru, “prietenul meu, maestrul cutare”.

Liana Ornea e sufleor la Teatrul Bulandra, sala Izvor, de la 1 octombrie 2004. De atunci, o singura data a suflat, intr-un singur spectacol, un singur cuvint: “considerat”, intr-o fraza rostita de Radu Amzulescu, in piesa “Tatal”, de Strinberg, in regia Catalinei Buzoianu. “Trebuie acesta considerat un act de clementa sau o manifestare de dementa!?”. Asta era fraza. Actorul si-a dres vocea inaintea cuvintului uitat, “considerat”. Atunci a tisnit, din coltul scenei, alb si raspicat, desi era invelit abia intr-o soapta, cuvintul cautat, cuvintul care nu putea sa lipseasca. Directiunea teatrului platise pentru el o leafa intreaga pe sase luni de zile.
Actori au cinci tehnici prin care striga ajutor: intorc privirea catre sufleori in vreme ce ar trebui sa priveasca in alta parte, pocnesc din degete, striga surd fara sa se uite la sufleor , fac o pauza nejustificata inaintea cuvintul pierdut sau isi ingroasa vocea, facind sa para ca-i la mijloc umbra unei raceli. La zece ani dupa prima facultatea, de inginerie, Liana Ornea a absolvit teatrologia. Un teatrolog e ala care ar trebui sa scrie despre teatru, dar Liana nu scrie despre “piesele suflate” de ea, asa se cheama in jargon, actorii joaca piesele, sufleorii le sufla, nu scrie pentru ca, spune ea, ar fi subiectiva. A prins postul de sufleor dupa 11 luni de somaj.
Desi tine la meseria ei , Liana Ornea nu e un sufleor adevarat. Vede Roma si Parisul de doua ori pe an si isi corecteaza textele pieselor la computerul personal. E un sufleor de tranzitie. Liana Ornea nu e unul adevarat pentru ca n-are crisparile acestuia, n-a invatat sa se minta duios cum ca un sufleor e tot un fel de actor, dar unul mai mic, si nici nu simte gheara infipta in suflet cind nu e pe scena, macar in rolul unei cameriste. S-apoi, desi are salariul de sufleor adevarat, nu traieste, ca unul veritabil, disperarea de-a supravietui din acesti bani, cita vreme isi urmeaza sotul, profesor universitar de matematici, prin capitalele lumii, la burse si conferinte ce-i sint platite.


Un sufleor adevarat pare a fi Argentina Florescu de la Sala “Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra. Femeia e de noua ani angajata ca sufleor al salii de linga Gradina Icoanei, dar e legata de acest teatru din 73, de cind facea aici figuratie. Prin 80 a lucrat ca bibliotecara, in 89 a terminat Filologia, a evadat vreo sase ani pe la teatrele din Sfintu Gheorghe si din Bra[ov, iar din 95 s-a intors la Bulandra. A dat examen de trei ori la actorie, in 73, 74, 75, n-a intrat, de atunci i-au ramas poate si citeva judecati critice fata de jocul unor actori. Dar, lucrind de atitia ani in teatru, critica ei a capatat nuante, “un actor face un rol slab, nu pentru ca e slab, neaparat, ci si pentru ca a fost prost distribuit”. Potrivit Argentinei, care a ajuns la performanta de a sti pe de rost roluri intregi, una din virtutile unui sufleor e ca publicul sa nu-i simta interventia. “La Becket, Pintea, bolnav, sarise peste vreo trei pagini de text, i-am soptit cuvintul, el s-a intors cuminte la textul initial, nimeni din sala n-a bagat de seama.” Una din marile bucurii ale vietii ei s-a consumat cind regizorul Ducu Darie i-a cerut sa urce pe scena in “Triumful dragostei”. Ascunsa dupa un decor, juca, a naibii soarta, chiar rolul unui sufleor. Dar fundamentala satisfactie a unui sufleor ramine senzatia lui ca e un antrenor secund, poate unul terz, ba poate nici pe atit, dar oricum se hraneste si el din trufia mica a unui antrenor de copii talentati, ca doar astia sint actorii, niste copii mofturosi ce tipa la adulti. “Uneori tipa la tine ca de ce nu sufli, alteori tipa ca de ce ii sufli!”.
Argentina are o neliniste ce-i vine dinspre evolutia tehnicii: ”poate ca miine o sa inlocuiasca sufleorul cu un panou vorbitor dosit acolo in culise sau dimpotriva, in capatul salii”.

Antonio Gabriel Dinu, 27 de ani, angajat al Teatrului Notarra, e aproape un simbol al sufleorului de tranzitie. Actor de profesie, el sta, cu fiecare zi petrecuta in cusca din culise, la o pinda discreta, dar plina de sete, ce-o sa-l poarte o data si-o data intr-una din cele doua directii ale ambitiei sale : “ori prind un rol, ori plec in Spania la capsuni”. A terminat actoria la “o particulara”, iar nesatul sau de-a juca intr-o piesa e sporit atit de lucrurile aflate ca sufleor, “am invatat teorie, acum stiu unde gresesc actorii”, cit si de micimea lefii sale de sufleor incepator, 3,1 milioane de lei. Dinu spune ca ii respecta pe sufleorii “adevarati”, tocmai pentru puterea lor de-a ramine calmi cind tipa la ei vreun actor. Are in contract o clauza, zice acolo ca titularul postului tre’ sa aiba “disponibilitatea de-a trece peste situa]ii conflictuale”. Ei bine, in Antonio Gabriel Dinu zace un vulcan, iar lava lui ii urca pina spre inima la gindul ca acum noua luni, cind a terminat facultatea, juca personajul principal in “Omul de noroi”, de Paul Ioachim…”Am dat autografe acum 9 luni!”, aproape ca-si striga el frustrarea. Focul din launtrul l-a facut odata, la o repetitie, sa greseasca, a suflat unui actor, dar n-a suflat corect, adica “alb”, ci cu intonatie, iar regizorul i-a atras atentia.

Andreea Pora are 60 de ani si lucreaza de 36 ca sufleor la Teatrul National “I.L.Caragiale”.
A fost, in tinerete, pentru doi ani si jumatate, profesoara de matematica, dar visul ei, previzibil cumva, era sa ajunga actrita. Fara stirea parintilor, care o crescusera cu un cult pentru teatru, si spre supararea lor ulterioara, Andreea Pora a dat concurs pentru postul de sufleor la National. “Eram 12 pe un loc si am reusit”, povesteste ea cu mindria unui actor premiat la Cannes, “ iar presedintele juriului era maestrul Sica Alexandrescu”. Acum, dupa o viata suierata metalic intre cele doua laturi ale scenei, ar fi capabila sa predea un curs universitar despre arta suflatului: “un sufleor bun se vede cind citeste la prima vedere, si asta-i o vocatie, trebuie sa aiba dictie, promptitudine, reflexe foarte bune, sa sufle alb, fara interpretare, iar soapta sa-i fie taioasa, nu imbicsita, priponita in piept”. Ca semn de respect pentru sirguinta sa, Andreea Pora a primit cadoul vietii: doua roluri de figuratie, unul in “Asteptind la arlechin”, juca o servitoare care trece incarcata de bagaje, si altul in “Coada”, de Everac, unde juca o muncitoare pe santier, alaturi de patru masinisti, si ei in roluri similare. Andreea Pora are si ea salariul mic, dar nu-si mai cauta rostul altundeva, in afara teatrului. Insa nu pentru asta Andreea Pora e un sufleor autentic. E un adevarat sufleor pentru ca, privindu-si tenisii rupti, spune aceleasi vorbe care se afla pe buzele tuturor sufleorilor adevarati ai patriei: “Si Eminescu a fost sufleor!”.



Remus Radu