Aș întinde tristețea ta lângă mine, pe jos; m-aș întinde pe ea trosnindu-mi oasele de atâta voință; m-aș rostogoli și-aș ajunge un cocoloș de tristețe. Vreau să fiu miezul acestui cocoloș, pentru ca, atunci când îi vei sparge învelișul, să guști din mine: dulce sau amar?
Vreau să mă învelesc cu bucuria ta, să nu rămână părticică neacoperită, vântul să nu mă poată găsi. M-acopăr cu o jumătate de tine; te iau, te tai.
Eu te tai (în două, ca să-mi iau învelușurile pe mine). Vin alții să scormonească în tine, se uită înăuntru, aștept să le văd semnele de mirare pe față.
Curând ai să te ceri înapoi. Ai să vii să mă dezbraci de coajă, să mă lași miez crud, ai să vii, ai să te exiști din nou, femeie, ai să devii, eu cui mai rămân, cine mă apără, de ce se sparg ochii celor din jur (cei care vor să privească în tine așa cum au mai făcut, dar acum e altceva, ce?!), de ce îmi tremură mâna, cine ești, unde ești, nu te mai văd...tremur...e frig...unde sunt...unde sunteți...