agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ I know what you're thinking, father
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-02-09 | [This text should be read in romana] | Muntele, un imens iglu de piatră acoperit cu zăpadă, se ridica seren în fața mea, așa cum stăteam întins printre pietrele din fața cortului, între care își făcuseră loc smocuri de iarbă, precum o cultură incipientă de pensule. Nori gri și zdreliți, ca niște izmene de aurolac, acopereau ici și colo munții golași pe care umbrele serii desenau cu indigo fantasmagorii imaginare. Apusul cernuse căldura din aerul rarefiat, lăsându-mă doar cu zgrăboanțe de frig pe brațe. Atunci mi-a revenit amintirea acelei conversații, pe care-o avusesem la mii de kilometri, acasă: ″Și vrei să mergi singur în Tibet? Ca să faci - ce? Să faci un pelerinaj la un munte sfânt?” Neîncrederea din privire era accentuată de acolada ridicată a sprâncenelor și de tonul ironic. ”Da″, i-am răspuns, arborând cea mai serioasă mină din paleta de nuanțe a mimicii mele, și am adăugat: “Știi doar, că am plănuit acest voiaj de suflet de mai bine de zece ani, nici nu înțeleg de ce te surprinde așa?" ″Și crezi că dând ocol unui munte, pe lângă iertarea tuturor păcatelor, vei descoperii și cheia întrebărilor fără răspuns care te înfioară?″, a continuat el, de parcă nu mi-ar fi auzit răspunsul. ” Bineînțeles că majoritatea întrebărilor ți le poți pune și-n liniștea casei, umblând, dacă vrei neapărat, în jurul mesei. Singurul lucru de care ai oricând nevoie este curajul de a te accepta pe tine însuți. Oricum, voi fi receptiv la orice formă posibilă de înțelegere. Și cu siguranță voi încerca să-mi plătesc niște vechi datorii. Însă nu înțeleg de ce ești așa șocat că în sfârșit fac acest voiaj?” ″Am crezut că era doar o fantezie de-a ta, din acele timpuri”, a spus râzând. Chorten Kangnyi, micul edificiu de piatră care tronează la intrarea în defileul râului Lha Chhu, arată ca un arc de triumf construit simplu, din lespezi de piatră neșlefuită așezate una peste cealaltă. Deasupra celor doi pereți groși, se ridică o piramidă în trepte, pe care se găsește gâtul ușor conic tipic locașelor de cult tibetan. Sus, pe vârf, luna și soarele, stilizate cu o simplitate infantilă, înțeapă un cer de un albastru ce nu se lasă clasificat. Pe pereți atârnă pânzele colorate, acoperite cu inscripții religioase, ale steagurilor de rugăciune, care mai învie uneori în vânt. h Pelerinii, veniți la festivalul Saga Dawa din cele mai îndepărtate colțuri ale Tibetului, și care își întinseseră corturile prin apropiere, treceau sfioși pe sub această poartă, aplecându-și capul sub tavanul scund. Îmbrăcați în hainele unor secole trecute, se perindau pe lângă mine, unii cu priviri curioase, alții cu un aer indiferent. Pentru ei, aparțineam celor a căror prezență aici era ceva nedefinit., ”inchi nekorpa”, pelerinii străini. Majoritatea purtau binecunoscuta “shuba” tibetană, un fel de palton larg, legat cu un șnur în jurul mijlocului, și care atârna cu lejeritate până aproape de pământ. De Saga Dawa, care se sărbătorește în ziua cu lună plină din a patra lună a calendarului tibetan, se aniversează iluminarea lui Buddha. Cu această ocazie, se ridică la poalele muntelui pe care se găsește cimitirul celor 84 de mahaddhats, un stâlp plin de steaguri de rugăciune. Un alai de personalități religioase, în frunte cu cea mai înaltă autoritate lamaistă a regiunii, conferă ritualului, plin de strigăte ritmice și mișcări de trupe bine coordonate, o tentă carnavalescă. Ridicarea la verticală durează câteva ore, iar în numeroasele pauze datorate efortului fizic se pot auzi incantații, sunetele instrumentelor și ritmul muzicii religioase. Lumea se perindă printre standurile negustorilor ambulanți sau prin corturi, unde beau ceaiul de unt de iac, bautura cea mai răspândită în Tibet. Se spune ca starea de fapte pentru următoarele 12 luni, în aceste locuri, depinde de verticalitatea stâlpului. Așadar, a fost o strădanie la limitele forței umane, susținută și de puterea a două camioane, pentru a-i garanta, în final, perpendicularitatea. Pelerinajul e o decizie personală. E, în primul rând, un voiaj spre sine, lumea exterioară nefiind decât un eșafodaj pe care ne sprijinim căutarea. De aceea mă aflam în vestul Tibetului, în îndepărtata regiune Ngari. Acolo, într-una din cele mai puțin populate zone de pe planetă, unde greutățile impuse de lipsuri și de climă sunt considerate unelte care cizelează sufletul, se află muntele Kailash. Locul e plin de simboluri mitologice. Legendele povestesc despre învățații altor secole, care au făcut pelerinajul în jurul muntelui și au fost călăuziți de animale ce nu erau altceva decât emanațiile materializate ale unor entități superioare. Pentru tibetani, prezența unor astfel de forțe, care le ghidează în permanență viața, e o a doua natură. “Locurile sfinte nu au istorie!”, exclama Giusseppe Tucci, la prima confruntare cu acest peisaj vibrant și atât de misterios. “Au fost sfinte de când au fost descoperite, pline de viață datorită unei prezențe invizibile, care respiră prin ele”. Se pare că oamenii le-au intuit recunoscând forțele sau entitățile prin care au ales să-și manifeste prezența. Mi-a fost foarte ușor să înțeleg cum un astfel de loc a îngenuncheat, din timpuri imemoriale, atitudinea de stăpân al naturii, pretinsă de om. Aici ea a fost frământată în rafalele vânturilor, terfelită în imensitatea distanțelor și confruntată permanent cu senzația prezenței unor forțe necunoscute. Și nu e de mirare că un astfel de loc are o putere care impune o credință nedirecționată către vreo religie. E spațiul geometric unde supranaturalul înlocuiește, cu simplitate, super-naturalul. Cu ochii ațintiți spre Kailash, spre dimensiunea nevăzută simbolizată de muntele care conform credințelor orientale purifică miezul uman, pășeam împreună cu alții, uitând de foame, de sete, de durerile cărnii sau de oboseală. Inhalam energia pe care natura ne-o dăruia, cu modestia ei caracteristică. Pentru tibetani, budhisti, hindu, jain sau bon, pelerinajul în jurul muntelui simbolizează traversarea mentală prin Bardo, zona crepusculară prin care sufletul e nevoit să treacă între moarte și reîncarnare. Pentru ei, acest munte e - fără vreo îndoială sau ezitare sufletească - tronul zeilor, centru al universului sau locul în care divinul se revarsă într-o mărginire pe care natura umană e capabilă s-o cuprindă. E realitatea tangibilă a miticului munte Meru, care, deși nevăzut, a fost descris cu mare acuratețe în mitologia asiatică. Înconjurat de șapte oceane și în jurul căruia sunt izvoarele a patru fluvii, Meru își juxtapune prezența în Kailash. Un spasm geografic cu conotații religioase face din Kailash o realitate inconfundabilă. Patru din cele mai mari fluvii ale Asiei își au obârșia în preajma acestui gigant singuratic, care se ridică peste munții din jur precum o pagodă. Gangele, Indusul, Brahmaputra (Tsangpo) și Sutlej. Cele patru fețe, orientate perfect în direcția celor patru puncte cardinale, împărtășesc stări diferite și poartă, conform legendei, încărcături prețioase. Astfel, fața estică, misterioasă și oarecum distantă, ar fi de cristal, cea sudică, maiestuoasă și calmă, e de safir, cea vestică, inspirând compasiune, are calitățile rubinului, iar cea nordică, cea mai spectaculoasă dintre toate, e de aur. Muntele are, pentru diversele comunități religioase care-l venerează, diverse roluri. Este palatul lui Shiva pentru cei de religie hinduistă. Pentru budhistii din India, China, Mongolia, Buthan sau Nepal este Kang Rimpoche (Prețiosul munte de zăpadă). Pentru tibetani e o pagodă de cristal sau buricul pamântului. Este muntele Ashtapada pentru Jain, locul în care fondatorul religiei lor a atins eliberarea spirituală. Iar pentru Bompo, adepții religiei care a precedat în Tibet budhismul, Kang Tise este sufletul mitic al întregii regiuni tibetane. Cu toții îl venereaza din timpuri necuprinse nici măcar în legende și se pregătesc îndelung și profund pentru prima lor întâlnire. Pentru mine, așteptarea a fost, cred, decantarea ideii de pelerinaj din mustul dorinței de a ajunge pe acoperișul lumii. Odată ajuns, am descoperit că pregătirea mea era doar aparentă, lăsând de dorit, iar confruntarea, atât vizuală, cât și emoțională, cu forța nestăvilită a acestui loc mi-a zgâlțâit reperele existenței. Această transformare mi-a fost evidentă mai ales în orele lungi de singurătate, singurătatea fiind și o formă bună de ajustare a sufletului la o nouă percepție a ordinii dintre lucruri. Ea impune și o alertă spirituală, pe care nu o cunoscusem până atunci. Realitatea acestui loc nu trebuie privită cu ochiul cartesian, ci, mai degrabă, simțită prin porii convingerii că ar putea exista și altă realitate, dincolo de cea validată de perceptie și logică. Încercam să compar senzațiile cu cele trăite în munții noștri. Acolo unde mă refugiez atât de des. Și acolo simt o spiritualitate profundă. Se deosebesc ele? Cred că atitudinea oamenilor e aspectul ce le deosebește cu precădere. Tibetanii au reușit să păstreze, probabil datorită condițiilor aproape nepământești, o formă de credință lipsită de incertitudini. La ei am trăit, mai mult decât oriunde, senzația de unitate dintre gesturi, mimică și fapte. Chiar și cei care nu poartă credința tatuată pe chip emană o formă de serenitate care vine probabil dintr-un trecut comun, cu valori incontestabile și de convingeri imuabile în timp și spațiu. Sunt acești oameni mai religioși decât semenii lor de pe alte meleaguri? Greu de spus. Cred însă că ei trăiesc într-un mister mai profund decât alții, acceptat și cultivat prin acțiuni și ritualuri și, cu siguranță, mai consistent. Ritualurile nu sunt, în esență, mai mult decât aspectul lor exterior, dar însăși repetarea lor, prin gesturi caracteristice, poate creea, pe lângă certitudinea valorilor alese, și o deschidere mentală spre dimensiuni neștiute. Am vorbit mult cu Amu, ghidul care ne-a însoțit de-a lungul acestui periplu. A durat ceva timp până i s-a dezghețat crusta de superioritate și de mândrie aproape agresivă care era mai degrabă o formă deghizată de timiditate. Amu avea o matriță sufletească de o simplitate aproape puerilă. Timpul, viața și munca erau împletite în sufletul lui în șuvițe lungi și subțiri precum părul femeilor pe care le-am întâlnit. Pe imensa platformă naturală de pe muntele din apropierea stâlpului (aflat de-acum într-o verticalitate perfectă), se găsește cel mai sfânt cimitir celest din vestul Tibetului. Am urcat poteca ce ducea spre acest loc sacru. M-am plimbat prin acest cimitir în care nu existau cruci sau morminte. Cu excepția unor mici grămezi de pietre, ca niște momâi de orientare, a unor steaguri de rugăciune în culori fanate și a două securi ruginite, nimic nu lăsa gândurile să cadă în asociații funebre. Tibetanii nu își îngroapă sau ard morții. Ei consideră trupul un simplu vehicul pentru spirit. Astfel că, după eliberarea sufletului de corpul fizic, acesta este dezmembrat și abandonat vulturilor pe platforma de piatră, într-un ultim gest de dăruire. Un grup de nomazi îmbrăcați în straie colorate au simulat un ceremonial funerar, unul mimând chiar dezmembrarea propriului trup cu un satâr. Nu puteam citi nici un semn de tristețe în privirile care mă întâmpinau curioase. O liniște ce accepta ordinea lucrurilor era singura formă de trăire care se putea citi clar pe chipurile lor. Am încercat să-mi imaginez cum ar fi să urci înspre acest cimitir ducând în spate resturile pământești ale propriei mame, doar ca să o hăcuiești cu o secure ruginită și apoi să privești vulturii cum se luptă pentru câte o ciosvârtă. Uneori, câinii de prin împrejurimi, în rol de ciocli, vin și ei să dea o gură de ajutor acestor păsări vorace, privite de nomazi ca o formă superioară de încarnare. Numai așa am putut înțelege cu adevărat respectul față de viață, dar și indiferența pe care o au locuitorii acestei zone religio-grafice față de tot ce este perisabil, fie chiar și trupul părinților. De-a lungul timpului petrecut în Tibet, conviețuirea neîntreruptă cu un alt mod de viață, cu seturi de valori care, în ciuda familiarizării incipiente, îmi erau în cea mai mare parte străine, a spart tiparele în care gândurile închideau realitatea. Ce este mai important în viață? Care-mi este este menirea? Cât din noi trebuie să sacrificăm pentru compromisuri? Suntem importanți? Unde trebuie să-ti fixezi privirea : pe drum sau spre țel? După care fapte suntem judecați? După greșelile comise sau după șansele nerecunoscute? Probabil lentila distanței dintre rarele și îndepărtatele așezări umane a mărit nevoia omenească de a denumi urbe orice grupare de case mai mare de o duzină. Astfel, Tarchen, punctul de pornire în pelerinaj, are statut de oraș. A fost, până la războiul Sino-Indian, în ciuda dimensiunii reduse, un centru important al negoțului cu lână. În urma conflictului, a decăzut ca importanță, dar, găsindu-se relativ aproape de munte, la marginea câmpiei Barkha, Tarchen și-a asumat unele drepturi și obligații. Drepturile au fost conferite de trupele de ocupație chinezești, care și-au stabilit aici un punct de control iar obligația a rezultat din nevoia nenumăraților pelerini de a se pregăti logistic pentru kora. Aici, în special în lunile de vară și de toamnă, proprietarii de iaci își oferă serviciile de transport. Tarchen pare o ruină arheologică dezgropată de ceva timp, în care s-au întors locuitorii. Peste tot, un peisaj de piatră. Pietrele de râu adunate în grămezi și pietrele sparte aduse pentru o viitoare construcție, dar și cele care fac parte din scenariul naturii, spălate de ploi, rostogolite de avalanșele altor ere, zac pretutindeni, semi-îngropate în pământul dușmănos. Tot din materialul cedat de munții înconjurători erau și cuburile simple și joase ale caselor, ce nu păreau a promite vreo notă de confort. Curțile erau împrejmuite de ziduri amenințătoare, ridicate în pripă și fără ambiții estetice, între care capre slăbănoage cercetau cu ochi de vameș starea unor resturi comestibile, behăind nemulțumite în umbra rufelor puse la uscat. Mi-era greu să-mi imaginez o mai mare discrepanță între realitatea deșănțată impusă de om și prezența naturii în forma ei pură. Tarchen mi s-a părut dezgustător, ca un neg pe fața, altfel impecabilă, a unui manechin. Lipsa de teamă în fața gunoaielor de tot felul a vaccinat cu timpul localnicii, imunizându-i la diferite forme de viol olfactiv sau vizual. Astfel : resturi menajere, fecale, bucăți de hârtie igienică, ambalaje de unică folosință, resturi de textile sau carcase de mașini abandonate împărțeau și reîmpărțeau, după greutatea specifică și după direcția vântului, locurile de înnoptat. Un număr nedefinit de câini jigăriți scormoneau cu zel printre gunoaie, în speranța unei descoperiri comestibile. Prezența meselor de billiard în fața unor localuri modeste, oferind unui public migrator posibilități de petrecere a timpului liber, îmi era cunoscută deja din alte locuri. Aici, însă, ele zăceau acoperite cu prelate peticite și decolorate de soare. Prin apropierea hotelului de 1 meteorit (stelele erau pe cer!), copii jegoși, cu mucii atârnând ca niște bretele până la buze, cerșeau, cu zâmbete mecanice, pixuri, dulciuri sau bani. Nici micul pârâu care gâlgâia printre pietre nu părea mai puțin poluat decât restul așezării, dar asta nu descuraja femeile, îmbrăcate în veșminte colorate și cu șiraguri de turcoaze neșlefuite la gât, să urce puțin în amonte, pentru a spăla rufe sau pentru a-și umple canistrele de plastic cu apă. Din Tarchen, locul de începere al korei, cărarea urmează către vest linia unor munți care obtureaza vederea spre Kailash și care învăluie Barkha, imensa câmpie unde se află cele două lacuri, Manasarovar și Rakashtal. Pretutindeni, pe lângă praful gălbui al potecii, nenumărate grămezi de pietre adunate de alte generații, gesturi de binecuvântare pentru cei care vin și vor veni mereu pe drumul korei. Dincolo de lacuri, Gurla Mandhata, alb și suav, se ridică impozant la aproape opt mii de metri, stârnind oarecum invidia norilor. Gigantica mandală e astfel completă. Kailash, elementul masculin, are în fața lui Gurla Mandhata, elementul feminin, iar Manasarovar, lacul rotund precum soarele, simbolizând lumina, puterea conștiinței, e despărțit, de un istm îngust, de Rakashtal, subțire și delicat, o formă abstractizată a lunii, simbolizând adâncurile neguroase ale subconștientului și yang-ul etern. Echilibrul final. Dupa trecerea de Chorten Kangnyi, poteca devine și mai liniștitoare, urmând cu precădere spre nord firul văii. Intrarea în sanctuar, însă, e împovărătoare. Pereții muntoși, ridicați maiestuos la sute de metri, sunt modelați de intemperiile epocilor în cele mai bizare arhitecturi. Piatra pare că halucinează, trecând prin culori și luând forme pe care generațiile de pelerini le-au identificat cu precizie ca fiind palatele zeităților. Nu se vorbea, fiecare ducându-și trăirile discret, aproape tainic, ca pe niște moaște sfinte. Și fiecare mergea în ritmul lui, drămuindu-și forțele, cu gândurile înhămate la carul întrebărilor. Poteca e o linie meditativă, iar clipocitul apei o mantră liniștitoare. Printre tibetanii care mă depășeau în ritm alert, se auzea hârsâitul monoton al moristilor de rugăciune și uneori murmurul "Om mani padme hum", mantra prin care e invocată compasiunea lui Chenrezig, protectorul Tibetului, și pe care am auzit-o repetată la nesfârșit de aproape toți pelerinii tibetani. Nimic nu pregătește ochiul pentru orgia de culori care se revarsă peste munții golași și pe văile sterpe, la ora crepusculului. Tonalitățile de portocaliu și violet, sienna sau purpuriu, roz de culoarea somonului sau albul virgin al zăpezilor eterne, negrul impenetrabil al umbrelor lăsate de nori, nu se supuneau niciunei descrieri, ci pur și simplu își proclamau individualitatea coloristică necontestată. Imaginile se schimbau cu repeziciune, fiecare pas aducându-și propria contribuție colorată în albumul impresiilor. Atunci se trăia cel mai intens senzația creată de “geografia a credinței”, cum a spus cineva, și care aici, în jurul muntelui, devenise covârșitoare. Aerul a prins viață, vibrând cu o energie necunoscută. Lipsit de umiditate, avea o transparență rară, astfel încât chiar și munții înzăpeziți și îndepărtați își vânturau prezența cu o claritate izbitoare. Albastrul cerului avea o intensitate luminoasă neîntâlnită în alte părți, care accentua jocurile dintre nuanțe și umbrele ce se perindau pe coamele de piatră rotunjite. Nu știu nici un alt loc pe planeta asta unde divinul să se înfrățească mai îndeaproape cu realitatea compusă de asprimea pietrei, strălucirea neobosită a zăpezii, hotărârea fermă a vântului și serenitatea nopților înstelate. Tibetul a rămas parcă blocat undeva, în a doua zi a creației biblice. Apele s-au despărțit de uscat și atât. Aspectele mai puțin spectaculoase care au întregit acea săptămână miraculoasă sunt aici absente. Și acum, după atâta timp, la masa de poker a vieții, miza supraviețuirii e impusă de soare, piatră, vânt și nopți cu temperaturi polare, forțând viața să bată în retragere. Rareori, plante filiforme licitează prin flori firave o rundă de anotimpuri, în speranța unei șanse de supraviețuire. Fiecare fir de iarbă, floare minusculă sau insectă își definește prezența prin singularitate. Iar lumina, în forma discretă prin care le învăluie, accentuează această decizie personală. Aici nu erau frunze care să foșnească, ori crengi uscate care să trosnească a batrânețe, nu erau păsări cântătoare sau greieri cu viori bine acordate. Nefiind fracționat de zgomote, timpul își pierduse fluiditatea, clipele păreau sudate într-o masă amorfă cu gust de liniște. O liniște pe care aproape c-o puteam simți cu dinții, așa cum doar cu dinții poți deosebi perlele adevărate de cele mai rafinate imitații. Simțeam cum această înfrățire dintre liniște și timp creea pace. Era o formă de timp primordial, timp mitic. Așa trebuie să fi fost pacea care a precedat Creația. Blaga spunea, în felul lui unic "E-atâta liniște în jur, încât aud cum bat în geam razele de lună". Nu tăcere, ci liniște. Oare de ce? Să fie liniștea superlativul tăcerii? Tăcerea poate fi absența zgomotelor. Liniștea mai e și absența oricărui zbucium, oricărei îndoieli. În liniștea asta mi se părea că aud doar mișcările lunii și a rotitoarelor constelații în peregrinarea lor pe cadranul nopții. Sau să fi fost ecoul gândurilor ce se zbăteau între tâmple? Stăteam întins în fața cortului și priveam siderat muntele care își arăta fața dispre nord, de o frumusețe dincolo de putința mea de a descrie. Încadrat între două piscuri-santinelă, rotunjite la egalitate de palma aspră a timpului de-a lungul epocilor prăbușite peste ere, Kailash se ridica majestuos, prezentând minții și sufletului un perete de piatră vertical, acoperit pe alocuri cu zapadă. Aproape doi kilometri înălțime. Poarta unui templu spre infinit. Perfecțiunea acelei imagini, nituită pe retină pentru tot restul vieții, refuza orice coagulare în cuvinte. Nu puteam decât să stau înmărmurit, cu ochii ațintiți pe frumusețea nebănuită pe care natura, printr-un gest de înfrățire dintre relief și mitologie, a poziționat-o într-un singur loc. Seara, lumina lunii, reflectată de strălucirea zăpezii, îi conferea o răceală stelară. Îmi venea să-i strig numele, dar curajul mă părăsise, deși știam, cu acea certitudine absolută a primei respirații, că de n-o voi face acum, va trebui să mai vin odată. Să vin, ca să-i strig numele într-o noapte cu lună plină a lunii iunie din Anul Calului. Trăiam clipa de față, știind că după ea, dincolo de ea, dincolo de acest acum, nu mai pot exista alți acumi. Cu chemarea mută ce reverbera în mine căutând ieșire, strigăt unic precum un cuțit gata să taie pântecul neprihănit al tăcerii la muchia dintre noapte și zi, mă întrebam dacă așa se simte divinitatea într-o formă personală… De la Dirapuk Gompa, mica mănăstire care veghează fața de nord a muntelui, drumul continuă, într-o ascensiune ușoară, până la podul peste pârâu. Dirapuk este locul ales de mulți pelerini pentru a-și întrerupe kora, în special în zilele când furtuni de zăpadă sau vânturi tăioase îngreunează urcușul spre Dolma La, zeitatea feminină considerată salvatoarea Tibetului. În Dirapuk, mai există doi călugări budhiști, care își petrec orele de meditație între pereții scofâlciți și plini de legende ai mânăstirii. Ne-am pus corturile în apropiere, petrecând acolo prima noapte din kora. Peste pietrele rotunjite de apa ce cu puțin timp înainte fusese prizoniera ghețarului, am trecut pe celălalt mal. Pământul bătătorit de pașii pelerinilor care s-au perindat pe aici parcă urca spre cer. De-a lungul sutelor de ani, litera grațioasă care silabisește în culori luminoase mantra "OM" a invadat bolovanii. Erau bolovani "mani", pietre sfinte. O fi credința acumulată, sau rămășițele faptelor destrămate de timp? Unele au fost aduse de pelerini, altele - sculptate pe la mănăstirile apropiate. Undeva, în dreapta potecii, am văzut împrăștiate pe o suprafață considerabilă resturi de haine, diverse obiecte personale, fotografii, amulete și mult păr uman. Ajunsesem la Shiwa Tsal, un loc al morții. Dreptul la renaștere trebuie să treacă mai întâi prin moarte. În acest spațiu sacru, Yama, regele morții, purifică pelerinii pentru noua viață care le va fi dăruita sus, în vârful trecătorii. Sus, pe Dolma La. Tibetanii care erau înaintea mea s-au întins pe jos, printre bolovani, peste resturi de textile, rămânând nemișcați minute lungi. Apoi, fiecare a contribuit cu un sacrificiu personal: de cele mai multe ori, o șuviță de păr sau o picătură de sânge dintr-o tăietură făcută la repezeală cu lama cuțitului. Unii își tăiau și câte o bucată din haina pe care o purtau și o lăsau în mormanul de amintiri ale unei vieți pe care tocmai o abandonau. Prin aceste gesturi, spune credința, se creează o legătură personală între spirit și acest loc sacru. Am lăsat și eu în acest cimitir spiritual câteva șuvițe de păr și nu puține gânduri. Amintirile - fluturii fragili și uscați din insectarul vieții - par înviate, gata să-și ia zborul, eliberate de povara cuvintelor nerostite la timp. Cărarea sugrumată de stânci și-a continuat urcușul nemilos, de parcă ar fi vrut să verifice atitudinea și hotărârea fiecăruia. Mersul se dizolva cu fiecare pas în bălți de efort. În scurtele opriri în care inima încerca să prindă ascensorul pulsului spre etaje inferioare, parcă-l auzeam pe Sting șoptind melodios "How fragile we are". Doar iacii treceau pe lângă mine de parcă ar fi rumegat peste noapte uraniu îmbogățit. Nici cel mai mic semn de oboseală. Și ei acumulau merit cu fiecare kora făcută în jurul muntelui. Probabil se vor reîncarna în ființe mult superioare. Am fost impresionat de conducătorii de cirezi, care nu foloseau vreodată bățul sau biciul. În afară de strigăte și de pietre aruncate pe lângă animale, pentru a le modifica direcția, nu se petrecea nimic violent. Printre stânci, zăpada ultimei nopți a anulat identitatea potecii. Ce mai rămăsese din umbra lăsată de pașii celor care trecuseră pe aici era camuflat sub pătura albă, bătătorită între timp de copitele nenumăraților iaci care au deschis drumul. Mai sus, se puteau vedea mișcări umane reduse punctiform. Erau tibetanii grăbiți, aspirând să-și încheie kora într-o singură zi. Tot acolo, departe, se puteau desluși fuioare colorate care, mai târziu, din apropiere, s-au desfoliat în sute de steaguri de rugăciune legate în șiraguri lungi. Fiecare steag purta o sutră budhistă. Mesaje către zei, pe care vântul, neobositul poștaș al înălțimilor, trebuia să le ducă la destinație. Plămânii jucau o formă de scandenberg cu altitudinea, doar ca să fie învinși în repaos. Aerul sărăcit de oxigen mă forța la pauze dese și lungi. Inima alerga înnebunită, mereu mai rapid, de-a lungul unui cadran spiralat pe ceas dali-an din care s-a decantat timpul. Mă mai întrebam uneori cât va mai dura urcușul? Din când în când, Kailash mai putea fi văzut printre norii care se întreceau să-i atingă fruntea. Uneori, brâul de ceață cobora, lăsând vizibil, pentru câteva secunde prețioase, piscul rotunjit. Pretutindeni erau semne sacre care cereau atenție și reverență, oferind, în același timp, pauze binevenite. La nenumăratele "Dipka-Karnaks", locuri de probă ale credinței, care ne-au intersectat calea, cei curioși puteau să-și verifice nivelul datoriilor morale neachitate, al mărimii păcatelor din registrul personal sau să acumuleze merite adiționale, bulinele roșii ale credinței tibetane. Pe o piatră netedă, de mărimea unui ecran de televizor, se găseau două adâncituri, nu mai mari decât urma unui deget de copil într-o bucată de plastilină, pe care trebuia să le nimerești de la distanță, cu ochii închiși. Doar cine reușea acest test, spunea legenda, nu mai avea datorii morale față de părinți. Evident că nimeni nu a reușit să treacă testul, deci nimeni nu și-a încheiat obligațiile de fiu sau fiică. Puțin mai sus, se găsea un tunel îngust care îți dădea dreptul, dacă reușeai să te strecori prin el, să ștergi un păcat din lista personală. În afară de criza de claustrofobie pe care mi-am imaginat-o cu ușurință, n-am simțit vreo înclinație să mă așez în rând spre a-mi verifica silueta de silfidă ardelenească prin canalul constipat și rece. Ca să nu mai vorbesc de dificultatea ierarhizării primului păcat din lista mea. În sfârșit, am ajuns în punctul korei de unde mă puteam uita doar în jos. Stânci cenușii pătau tăcut zăpada luminoasă, care se încăpățâna să nu se topească. După poziția șovăitoare a unui soare haiduc printre scame de nori, trebuie să fi fost în jurul amiezei. Deși scump la vedere, astrul zilei dogora nemilos când scăpa de sub supraveghere. Și, dintr-o dată, am simțit o schimbare a stării de spirit. O bucurie imensă i-a cuprins pe toți cei aflați pe culme. Era senzația dată de darul unei noi vieți, sau era bucuria reușitei? Oricum, mi s-a părut că fețele oamenilor s-au destins, zâmbetul înlocuind oboseala. Imensa piatră Dolma, simbolul care marca punctul cel mai înalt al trecătorii, era acoperită cu steaguri de rugăciune și unsă, pe alocuri, cu unt de iac. Tatuată de nenumărate mantre pictate, piatra era centrul atenției unui grup de pelerini care o înconjurau cu pioșenie. Unii chiar se cățărau pe ea, pentru a pune steaguri de rugăciune noi peste altele, ce-și trăiseră veacul. Dolma avea, printre fisuri, jertfe de tot felul. Golurile erau ca niște nișe într-un altar, iar în ele erau depuse cu grijă șuvițe de păr, bulgări de țampa - amestec de făină de orz și unt de iac - fotografii decolorate de soare, petice de hârtie cu numele unor rude îndrăgite, sau bancnote chinezești de valoare mică. Jur-împrejur - resturi de haine, cranii de iac cu acolada imensă a coarnelor pe care era sculptată silaba binecunoscută, nenumarate pietre mani colorate și multe șuvițe groase de păr împletit. Ritualuri, ritualuri. Totul pare un balet sufletesc, credință solidificată în dinamica unor mișcări prețioase care nu se cer explicate. Protagoniștii interpretează rolul cel mai important al vieții lor. Uneori m-am întrebat dacă ei pătrund înțelegerea acestor convingeri care s-au perpetuat oral, din generație în generație, fără să permită interpretări. Au fost momente în care doream năucitor de intens să văd un brad. Să dau, dacă mi-ar fi fost cu putință, parafrazând pe Richard III, "un regat pentru un brad". Doream să-i pot simți mirosul de rășină, să-i pot simți țepoșenia acumulată în ace când mi-ar fi atins obrajii. Un brad, care prin simpla lui prezență vie să spargă monotonia pietrei și a tăcerii în locul acesta, în care trupul își testează efemerul. Erau miraje, simple miraje ale propriei minți, cu durata de viață măsurată în secunde. Coborârea de la Dolma La a durat vreo două ore lungi și scrijelite cu pericole. Pietrele tăceau, pândind greșelile celor prea grăbiți. Atenția pretindea dedicație totală. Majoritatea tibetanilor erau încălțați în opinci făcute din piele de iac, căptușite cu șosete groase de lână, ceea ce le ușura mersul, făcându-l sigur și neșovăitor. Aproape peste tot, roca dură interzicea cărării orice formă de identitate, deci fiecare își alegea drumul spre vale în cel mai personal mod. În dreapta, la vreo sută de metri sub Dolma La, gheața ninsă acoperea apele sfinte ale lui Gauri Kund (sau Tukje Chenpo Tso), unde doi pelerini indieni, făceau la o copcă, ablațiuni de tip botez montan. Frigul îi descuraja pe majoritatea celor prezenți să urmeze ritualul. Legenda zeului elefant Ganesh, unul din cele mai îndrăgite personaje din panteonul hinduist, e legată de acest lac cu ape înghețate. Povestea spune că Parvati, soția zeului Shiva, făcea odată baie în apele reci ale lacului, fiind păzită de fiul ei Ganesh. Shiva, care tocmai coborâse din palatul lui de pe Kailash, a încearcat să se apropie de soția lui, dar Ganesh i-a blocat calea. În ciuda încercărilor de a-l convinge, Ganesh s-a opus din răsputeri. Înfuriat peste măsură de inflexibilitatea lui Ganesh, Shiva a scos sabia și și-a decapitat fiul. Parvati, supărată rău de tot pe Shiva, l-a certat cu brutalitate și i-a cerut să-și repare cât mai repede greșeala. După trecerea accesului de furie, Shiva și-a recunoscut greșeala și i-a cerut unui elefant să-și doneze capul pentru o faptă bună. De atunci, fiul lor iubit are cap de elefant. Valea din estul muntelui este rezultatul activitătii neostoite a unui alt râu, Zhong Chu. Aproape de apă, într-un cort de armată, ancorat cu sfori și fixat cu pietre, un tibetan oferea ceai sau supe fierbinți celor doritori de pauze suplimentare. Un covor generos de iarbă zemoasă acoperă chiar și pietrele mai mari, prefăcându-le în perne gigantice. Corturile pelerinilor indieni erau aliniate militărește, așteptând în tăcere sosirea grupei. Iacii, care până cu puțin timp în urmă fuseseră încărcați cu bagaje, pășteau fericiți printre pietre. Peregrinarea mea solitară s-a lungit, din orele după amiezii, până la marginea întunericului. Oboseala a tras perdelele somnului, grăbită, fără remușcări față de programul de seară. O burniță însoțită de un vânt polar a bătut toată noaptea în pânza cortului, întâmpinându-mă dimineața cu un salut soldățesc de la înălțimea a vreo 5 cm de zăpadă. Frigul era acceptabil, fără intenții dușmănoase, deși respirația celor doisprezece iaci ce păreau grămezi imense de lână se metamorfoza instantaneu în fumarole albicioase. Într-o negură neprietenoasă, am străbătut în vreo trei-patru ore distanța până la Zutulpuk Gompa. Era ultima zi de pelerinaj. Peisajul devenise monoton, din cauza lipsei de vizibilitate, dar și această lipsă de stimuli vizuali trimitea gândurile spre scenarii proprii. Zutulpuk Gompa, mănăstirea “Peștera miracolelor”, a fost locul de meditație al eroului tibetan Milarepa. Trubadurul național, care, pe lângă o serie de incredibile performanțe fizice și psihice, a mai lăsat în urma lui, spune legenda, o sută de mii de poeme, trăiește și astăzi, într-o prezență neașteptată, în spiritul acestui popor nomad. Istoria vieții lui e strâns legată de răspândirea budhismului în Tibet, în urmă cu peste un mileniu. Legendele povestesc despre confruntarea mitică, însă fără acte de violență, dintre Milarepa și shamanul local Naro Bon Chun. După ce a pierdut toate aceste lupte ce s-au dat în jurul muntelui, shamanul Bon Chun a propus o ultimă și definitivă încleștare: cel care va reuși să ajungă, după răsăritul soarelui, sus, pe Kailash, va fi stăpânul religios al regiunii. În ziua următoare, dis-de-dimineată, shamanul a încălecat pe toba lui fermecată, începându-și levitația către vârf. Milarepa, alertat de discipoli despre progresul lui Bon Chu, care era deja pe la jumătatea drumului, a încălecat calm pe intâia rază de soare care a luminat vârful înzăpezit, reușind, într-o fracțiune de secundă, să atingă piscul. Astfel, învingându-și adversarul, a rămas în legendă ca singura ființă umană care a atins zăpezile imaculate de pe muntele Kailash. În această porțiune de drum, pe o ninsoare monotonă, nu am întâlnit decât vreo trei oameni. Doi dintre ei, probabil soț și soție, au ales cea mai grea formă de a face circuitul în jurul muntelui. Ei măsurau practic drumul de peste cincizeci de kilometri cu lungimea propriului corp. Ritualul începea cu ridicarea mâinilor și apropierea lor deasupra capului, apoi, îndoind coatele, își atingeau cu degetele fruntea, buzele și inima. Fără să întrerupă mișcarea, se întindeau pe jos, în pulberea cărării, peste pietre ascuțite, noroi, zăpadă sau unde se găseau, fără nici o ezitare. Mai întâi genunchii, apoi restul trupului. Atingeau pamântul-mumă cu opt puncte ale corpului: palme, coate, frunte, gură, piept, stomac, genunchi și degete. Se ridicau apoi din nou în picioare, făcând exact trei pași, de unde ritualul se repeta din nou. Culcat, sculat, trei pași înainte. Și iarăși : culcat, sculat, trei pași înainte. Durata circuitului în jurul muntelui se prelungea astfel la vreo patru săptămâni. O astfel de kora în jurul muntelui este considerată cea mai înaltă formă de acumulare de merite. Cățeaua care s-a desprins din haita de câini vagabonzi s-a apropiat, dar nu a încercat cu mine un contact olfactiv direct, tipic speciei. Fără vreo ezitare, a pornit-o înaintea mea printre pietre. Următorii opt sau zece kilometri s-a menținut în apropiere, fiind preocupată în permanență să mă păstreze în câmpul ei vizual. Am numit-o Leila și am încercat o conversație în limba română despre menirea ei în această intersecție cu firul vieții mele. M-a privit uneori, parcă vrând să-mi spună ceva. Se pare că era călăuza mea. Spre amiază, vremea a luat o întorsătură favorabilă și, astfel, culorile au îmbujorat șisturile de piatră care încorsetau valea. Defileul, care se găsea spre capătul circuitului, parcă dorea să prezinte pelerinului o ieșire din kora în stil grandios. Panglica cenușie a potecii era aruncată neglijent printre stânci, pierzându-se undeva pe culmi. De sus, peisajul a explodat brusc peste câmpia Barkha. Puritatea aerului păcălea iar cu obrăznicie ochiul, apropiind munții și albastrul lacului sfânt Manasarovar. Mi-am continuat drumul spre Darchen, în timp ce soarele tivea cu argint muchia norilor și am încercat să înțeleg secretul acestui munte, al acestei aglomerări de șisturi de piatră ascunsă parțial sub gheața și zăpada eternă. Care-i răspunsul din urmă? Sunt convins că secretul nu-l voi afla căutând după semne. Secretul acestui munte era, cu siguranță, închis, în sufletul meu, ca în și al oricărui alt pelerin. Secretul era miezul nostru uman, cel mai mic numitor comun atunci când dai la o parte ne-esențialul. Poate rezumatul cel mai concis al unui pelerinaj la Kailash a fost scris de Lama Anagrika Govinda, în cartea "Drumul norilor albi" : "Ca să poată înțelege măreția unui munte, călătorul trebuie să-l vadă din depărtare ca să-i înțeleagă forma, trebuie să se perinde în jurul lui, iar pentru a-i cunoaște stările, trebuie să-l vadă la răsăritul și la apusul soarelui, în lumina amiezii și în mijlocul nopții, în soare, ploaie, zăpadă și furtună, vara și iarna, dar și în celelalte anotimpuri. Doar cel care vede muntele în acest fel se apropie de viața lui ascunsă, o viață care e la fel de intensă și variată precum cea a unei ființe umane". Odată ajuns în Darchen, m-am așezat pe un bolovan și am privit departe, către turcoazul topit al lacului Manasarovar, cu întrebarea prietenului meu revenită printre gânduri : Și crezi că dând ocol unui munte, pe lângă iertarea tuturor păcatelor, vei descoperii și cheia întrebărilor fără răspuns care te înfioară?″ I-am replicat, în gând, sub forma celei mai vechi meditații tibetane: am zâmbit. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy