- Ce faci? m-a întrebat omul de piatră de lângă mine.
- Ce faci? i-am răspuns omului de piatră de lângă mine. În cameră era frig și umezeală, sau parcă nu era umezeală. Era rece și era uscat, erau amândouă în același timp, pustiu, camera mea era un cub de gheață sau o cameră de tortură și eu stăteam întins în pat, pe spate, cu mâinile la ceafă. În ușă batea cineva.
- Nu deschide! mi-a spus omul de piatră, tresărind de sub piatră, și atunci mi-am dat seama că era acoperit, din cap până-n picioare cu acest material in spatele caruia se ascunde fericirea sculptorilor si moartea lor, moartea lor fericire. Nu deschide! Te implor! Cine știe cine poate să fie! Ahh, frigul ăsta care nu se mai termină! Mi-e frică, își clănțănea dinții ca un om de zăpadă. La un moment dat, am auzit bătăi în ușă. Prima oară în acea noapte polară când venea cineva la mine. În același moment, mi-am dat seama că omul de lângă mine era din piatră.
- Cine poate să fie? l-am întrebat. Nu mi-a răspuns. Clipea des. La geam am văzut un cap de om. A doua zi nu l-am putut recunoaște. Stau la etajul șase într-un bloc normal, cu administrator. Administratorul e văduv. I-a murit nevasta într-un accident de circulație. Când te întâlnești cu el în lift, se lipește sfios de peretele liftului, ca și cum s-ar teme de vreun asasin necunoscut, ce sălășluiește în fiecare cunoscut sau în fiecare om și te întreabă speriat și bonom, pentru a-ți câștiga încrederea și mila, pentru a te determina să nu-l ucizi din prima sau, în orice caz, nu așa de repede: "ce faci ?". Ar trebui să-i răspund, pentru că oamenilor le e milă de singurătatea lui mult prea evidentă și stranie pentru acest secol. Eu, ce fac, mă întrebi, domnule? Eu ce fac? Dar dumneata, domnule, ce faci? Dumneata ce faci? Îngrijeste-te mai bine de dumneata, că ești slab, ești amărât, ești ca vai de tine, părul rar, aproape de moșneag ți se lipește de tâmplele albe, de când nu te-a mai văzut soarele, duci o viață normală, de om obișnuit cu greutățile cât de cât relative, dar tu nu-ți pui problema asta, dacă sunt relative sau nu, dacă sunt profunde sau nu, dacă sunt superficiale sau nu, nu, tu nu-ți pui nici o problema de intensitate sentimentală, tu doar ai vrea să te trezești într-o dimineață însorită, când soarele îți zâmbește pe geam și poți presimti verdeața veselă a copacilor din cimitirul de vis-a vis de blocul tău, cimitirul care a devenit un parc atât de neobișnuit, un parc al morții și al vieții, și după ce-ți bei cafeaua, să-ți bată cineva la ușă, să tresari înlăuntrul tău nicidecum resemnat, dar nici revoltat, pentru că înfrângerea a săpat în inima ta așteptarea prin care mai ai, totuși, putere, să te miști de colo până colo, să nu rămâi în pat, paralizat de durere, pentru că durerea nu e veșnică, să te duci până la ușă cu cana de cafea în mână, să-ți surprinzi trupul îmbătrânit și garbov, un pic cocoșat, nu, în oglindă, dincolo, nu mai e nimeni, ahh, cât ți-ai dori să fie măcar acolo oricine, nu contează cine, numai să fie. Deschizi ușor ușa, timid, așa cum e toată ființa ta, nesigură întotdeauna, și în fața femeilor, târfe sau fidele, și în fața lui Dumnezeu, care pentru tine a fost doar o conventie, a fost doar o ultimă scăpare când nu mai găseai nici o salvare din partea medicilor, și îți vedeai copiii la secția de reanimare, cu măștile de oxigen pe față, dar despre asta vom vorbi mai încolo, mult mai încolo, poate nu vom mai vorbi niciodată, pentru că ușa neagră de fier se închide în spatele nostru și nimeni n-o va mai deschide vreodată. La ușă, în întunericul holului, e ea, soția ta, care ți-a ținut loc de infinit, deși nu-ți puseseși niciodată întrebarea „cum e infinitul?”. Bună, draga mea, iubita mea, mama mea, copila mea, intră, ia loc, să te servesc cu o cafea, cu niște cornulețe, sau poate ți-e foame?. Și deodată te izbește prima întrebare cu adevărat profundă din viața ta, te izbește și te lasă lat, desfigurat fizic, îți smulge mâinile din coate, îți strivește stomacul, din el se revarsă mațele, intestinele și mâncarea de aseară, te izbește întrebarea nepregătit, pe nepusă masă, numai de-asta n-aveai nevoie acum, te izbește așa cum o basculantă strivește un copil de 6 ani pe trecerea de pietoni care se ducea la serbarea de sfârșit de an cu flori în mână: ” Ce este moartea? Cine se gandește la asta de revelion sau de ziua lui?”
Exista așa ceva în realitate, un accident atât de înspăimântător?,
există am văzut asta la televizor, și accidente și mai stupide,
nu sunt stupide,
ba da,
ba nu,
ba da,
ce rost are să te gândești la asta, mi-a spus odată un preot, ortodox pare-mi se, tu caută să te mântuiești pe tine însuți,
da, părinte, dar ce este mai de preț, să te pierzi în iubirea pentru ceilalți sau să te salvezi în iubirea pentru tine, amândouă, fiule , sunt de preț dar nu poți să-i salvezi pe ceilalți dacă tu te pierzi, caută mai întâi să te salvezi pe tine, caută mai mult în tine, asta și fac, părinte, caut în mine, dar îi caut pe alții, nu mă caut pe mine în mine, fiule, în tine pot fi și ceilalți,da, părinte, dar nu pot să mă gândesc la mine dacă nu văd ce se întâmplă înafară, durerea se întâmplă înafară, realitatea există, nu e o închipuire, viața asta Dumnezeu a făcut-o, oricât de împrăștiat ar fi în toate religiile, pentru că eu cred, din prea mare iubire pentru oameni care mă copleșește uneori când merg pe străzi, că Dumnezeu e ca un sac de praf care s-a revărsat peste întreg pământul și fiecare fir de praf a fost înghițit de câte un om, noi trebuie să-l căutăm în fiecare om și în fiecare religie, ce fac ăia 1 miliard de musulmani, ei unde se duc, cui îi lăsăm, sau cu ăia peste 700 de milioane de hinduși, sau cu cei 67 de milioane de lutherani sau cu 53 de milioane de reformați, nu poți să spui că numai Creștinismul e bun și, dacă ești și mai extremist din punctul ăsta de vedere, să spui că numai Ortodoxismul e credința cea adevărată atunci călugărul a căzut cu fața la pământ, ca fulgerat, și a început să geamă și să urle, gemea și urla, horcăitul lui de porc mistreț îmi intra prin cămările spurcate și sfinte ale inimii, cum, îmi spuneam, pot locui Dumnezeu si Diavolul in aceeasi camaruta, nu pot eu sa vad mai limpede? Acum vad doar in parte? Cine si cum imi va destainui formula prin care voi vedea in fata, fara sa fie pericol sa imi alunece sufletul in iad din prea mare izbire a sufletului neobisnuit cu vedeniile iadului si prea pacatos, suflet prea pacatos de a putea vedea iadul. Si stand la pamant si urland m-am inspaimantat in camera aia de calugar plina peste tot cu icoaane ortodoxe, daaaa, imi venea sa urlu, si am si facut-o, desi el nu m-a bagat in seama, e ceva necurat in camera asta, cu tot ortodoxismul vostru, diavolul isi inzeceste puterea atunci cand poate sa puna piciorul pe pamantul lui Dumnezeu si sa poata zice da asta e pamantul meu, pot sa-l cultiv si din el vor iesi roade cu care ma voi hrani eu , adica sufletul meu si corpul meu, si Dumnezeu atunci nu va mai putea face nimic, va pleca rusinat si trist. Idiotule, diletantule in ale religiei cretin si handicapat, imi spunea Merisanu, nu intelegi ca noi degeaba il judecam pe Dumnezeu dupa mintea noastra, cu sistemul nostru de valori, Dumnezeu nu poate fi judecat cantitativ, pentru ca asta e judecata omeneasca. Hai sa ne batem in revelatii, as fi vrut sa-i zic atunci, plin de nervi, hai sa vedem care a avut cea mai tare revelatie, noi masuram dupa Hristos, nu? Care a avut cea mai tare revelatie in Hristos, atunci, cand i-am zis asta, mi-a venit in minte “ cea mai mare greseala este sa te mandresti cu Hristos”, cerurile s-au deschis atunci si am vazut râsul albastru al lui dumnezeu care mi-a zis” Indrazneste, tu vei vesti neamurilor ca Hristos inseamna innoire intr-un mod in care sa-l inteleaga” imediat dupa aceea am vazut albastrimea cerurilor si mi-am adus aminte ca dumnezeu exista mi-am dat si seama ca nu exista timp si spatiu, ca timpul si spatiul sunt inchisori, ca ele ne impiedica sa-l vedem pe Dumezeu in toata splendoarea fara a mai avea niciodata senzatia ca sexualitatea poate sa fie un spatiu divin, daaaaa, as fi strigat tare, dumnezeu nu trebuie sa fie sexualitate, deloc. Da, mi-ar fi spus nu stiu cine, dar sexualitatea are legatura directa cu dumnezeu, ea este parte integranta, la fel cum vita de vie curge lastari din aia draguti de vie pe care, daca ii tai, incep sa planga, sexualitatea este creatia mult iubita a lui dumnezeu, de cand eram copil, mi-ar fi spus acel cineva, eram cu gandul numai la fete sau la joaca, intotdeauna fetele au fost paradisul meu, cand ma duceam in vizita la cineva si auzeam ca nu vine nici o fata ma apuca o tristete aproape doboratoare, si ce faci, si ce mai faci atunci, cum ramane cu sexul lui Dumnezeu. Ooooo, idiotule, oooo, prea tampitule prieten al meu, cum poti sa rostesti asa ceva, cum poti sa-l fericesti pe diavol, adica nu, nu sa-l fericesti, pt ca diavolul nu se bucura pt ca el n-are nici un pic de umanitate in el, cum poti sa rostesti asa ceva, stiu gata sunt sigur de asta, ma adresez direct, voua, cititorilor, fara sa am nici un pic de mandrie, diavolul poate aparea numai prin simpla rostire, mai ales daca rostirea este incantatie, si ea poate sa fie incantatie fara s-o stii, pentru ca singurul loc pe care oamenii nu cred sa-l fi ocupat diavolul si despre care ei cred ca este in totalitate creatia lui dumnezeu este cuvantul , pentru ca la inceput a fost cuvantul, si cuvantul s-a facut dumnezeu, dar nu stiu, nu pot pur si simplu sa realizez cum a intrat, cum s-a furisat, cum s-a strecurat diavolul pana si acolo, ahh, ce durere inspaimantatoare ma inconjoara, ascultand melodia asta. Auuuu, urla calugarul cu fata trantita la pamant, si am vazut atunci, nu mai stiu daca era inchipuire sau a fost adevarat desi, daca ajungi la un anumit nivel de iubire, astea doua nu mai constituie nici un secret, da , am vazut anusul calugarului deschis si iesind pe acolo ingerasi, nu m-am inspaimantat, am inceput sa rad, ce mai e si asta, mi-am zis, si cum ma poate abandona dumnezeu intr-un asemenea hal incat sa permita sa am asemena vedenii in camera care sta in acelasi loc cu unul din cele 24 scaune de domnie ale batranilor din jurul tronului lui dumnezeu, dar calugarul urla mai departe, m-am vazut atunci facand dragoste cu el, el facand apoi dragoste cu toate calugaritele si femeile care ar fi venit pe-acolo, la manastire la cernica, dumnsi acum , oprindu-ma direct din scris, dar nu poot sa fac asta. Îl aud pe dumnezeu spunandu-mi: Ajunge, destul, netotule, nu intelegi ca diavolul poate veni prin simpla rostire a lucrurilor ce lui ii apartin, a lucrurilor ce fac parte din el, pentru ca cuvantul este al meu, imi spunea dumnezeu din vazduh, nu ai cum sa rostesti lucruri demonice prin el pentru ca te intrebai cum de s-a instalat diavolul in cuvant, din moment ce cuvantul a fost al meu dintru inceput, mi-a apartinut mie, eu l-am tinut in mana ca pe un copilas si prin el diavolul n-ar fi avut niciodata puterea sa-o atinga si, prin el, sa va vatame pe voi, care erati inafara satanei si inauntrul causului palmei mele, ajunge cu hulele, chiar nu intelegi ca nu poti sa scrii absolut tot ce simti si ca nu poti sa fii mantuitor prin cuvant daca descrii anumite treburi satanice, cum ar fi filmele porno sau alegerile prezentate ca alegeri in urma carora alegatorii ar trebui sa se mantuiasca, ajunge. Am tacut, oarecum inspaimantat dar trist, pentru ca eu credeam ca daca spui adevarul adevarul te va elibera. Dumnezeu mi-a zis atunci: ia loc te rog, fiule, intra in casa mea si eu voi sta la masa cu tine si -ti voi explica , oamenii vor rade de tine cand le vei spune ca ai stat la masa cu mine si chiar eu iti voi vorbi, si iti vor mai spune ca ceea ce ti-am zis eu a fost de la diavolul daca n-ai intrat in transa atunci cand le-ai auzit, si daca nu ai stat intr-o atitudine umilitoare atunci cand ti-au fost varsate in suflet cu palnia divina, da, doamne, i-am zis, stau cu tine, la masa, iti place sa fii prietenul meu, prietenul meu cel mai bun? Dumnezeu: Vrei sa te intorci in copilarie si sa-ti aduci aminte de orice fara rautate, vei uita de mine si dupa aia iti vei aminti iar, si cand iti vei aminti iar , diavolul va fi murit sau se va fi schimbat si el, se va fi preschimbat si el la loc, cum a fost, voi rosti cuvantul mandrie ca si cum ar fi divin, si el, diavolul; pentru ca eu il voi rosti cu blandete, isi va inmuia inima, sau mai bine zis eu ii voi crea o inima ca a voastra, o inima nou nouta, neintinata de nimic, voi nimici dar, atentie, fara rautate pe oricine si orice va dori sa nimiceasca la randul sau. Doamne, as fi vrut sa sar de gatul lui si sa-l imbratisez, asa cum o imbratisam cand eram mic si venea acasa de la serviciu, si mirosul ei, de mama, era pentru ca eram rupt din carnea ei, imi alungase orice temere, doamne, imi venea sa-i zic, domnul meu si dumnezeul meu si prietenul meu cel mai bun, asa cum eram prieten cu Adi in copilarie, Adi prietenul meu cel mai bun cu care m-am drogat din clasa a IX-a pana in ultimul an de facultate, mai stai, mai ramai si mai vorbeste-mi, iata ca se apropie apusul si mi se face frica, norii au inceput sa se inroseasca la orizont, si ora este aproape. De ce, mi-a zis el oarecum suparat si uitandu-se piezis, spui cuvinte sfinte fara sa le cunosti intelesul? Tu de ce m-ai intrebat doamne, daca stii tot ce este in inima mea, pentru ca cuvantul sa se sfinteasca prin rostire,? Raspunde-mi fiule, pentru ca prin raspunsul asta te vei curata de pacate, de ce rostesti cuvinte sfinte fara sa le cunosti intelesul (ma rog cateva secunde , asa imi vine, inainte sa incep sa scriu din nou).Raspund, tata, pentru ca am puterea sa indraznesc. Pot sa imi iau hotararea sa creez din nimc. Si pot sa te vad pe tine, Doamne, ca si cum m-ai lasa sa creez...