I.

Azi a venit și Radu. Deși nimeni nu vroia să îl vadă, Irina îl salută. Radu trecu pe lângă ei fără să se uite la nici unul.
- De ce l-ai salutat, mă? Nu vezi că, de când publică în rahatul ăla de revistă,
nici nu mai cunoaște oamenii?
Dragoș chiar părea să vorbească serios. Mae îl privea.
- Dragoș, parcă ieri nu mai puteai după Radu că îți împrumuta bani. Și că îți
expunea ultimele teorii ale lui Wittgenstein. Acum, de când – hai să spunem – și-a luat zborul, îl renegi fizic.
- Măi, voi ați văzut ce articole scrie? Sunt groaznice!
- De ce, Dragoș?
Singurul care îl mai contrazicea pe Dragoș, dar numai din spirit de contradicție, era Victor. De altfel, Victor era și liderul necontestabil al grupului.
- Ãăăă, păi ... Nu ați văzut și voi că sunt toate la fel, are aceeași retorică de
neoliberal intelectual?
- Măi, el cel puțin aderă la o idee. Tu la ce aderi? Contești pe toată lumea și nu
întotdeauna ai dreptate. Bine, iartă-mă, am folosit cuvântul dreptate. Nu trebuia. Dar nu poți să îi determini pe ceilalți să gândească asemenea ție. Știu, e o banalitate ceea ce spun. Poate ar fi trebuit să-ți spun aceeași idee, numai că în alți termeni, astfel încât să nu sune a banalitate.
Mae deja se enervase.
- Uite ce e, Dragoș: chiar dacă are o atitudine arogantă față de noi, cei care am
rămas aici, el scrie bine articolele alea. Și nu mă refer la modul de a vorbi al bucureșteanului de nivel mediu, adică să spun despre el ,,da, mă, zice bine!”. Nu la asta mă refer și cred că îmi poți da mai mult credit. Nici eu nu sunt de acord întotdeauna cu ceea ce scrie, deși chiar și eu sunt liberală. Poate nu neo, dar liberală. Însă argumentează bine. Iar în ceea ce privește faptul că a plecat din grup pentru a publica la o revistă, care nu e de ,,rahat”, cum ai zis tu mai devreme, mi se pare absolut legitim.
- Mae, las-o baltă. Uite ce cred eu: că ar fi trebuit să rămână ca să ne ajute cu
proiectele despre care vorbim de atâta timp, pe care tot încercăm să le punem în practică. Ce s-a ales de spiritul de grup?
- Dragoș, dacă grupul în care te afli nu evoluează, tu de ce ai mai rămâne?
- Mae, vrei să spui ce? Că grupul nostru nu mai produce idei?
- Nu, ci pur și simplu nu le pune în aplicare. De fiecare dată când am încercat
sincer să facem ceva împreună, toată lumea a găsit pretexte: examene, biblioteci, filme, piese de teatru care trebuie văzute chiar atunci, nu altădată și așa mai departe. M-am săturat de absolut toată această pasivitate. Pasivitate care dispare imediat ce este vorba de o bere și unde discutăm de dragul de a discuta. Parcă atunci când ne-am apropiat tocmai acesta a fost motorul care ne-a apropiat, nu? Victor, tu ce zici?
Victor asista la discuție. De obicei, nu se băga în discuțiile celorlalți. Însă, dacă îl solicita Mae, de care era îndrăgostit în secret, și cum se vorbea despre grup, nu putea să nu intervină.
- Mda... Păi, hai să o luăm logic sau structuralisto-marxist, cum mă mai
ironizează Irina. Deci, problema lui Mae și, probabil că aceeași este și a lui Radu, este pasivitatea grupului. Că ne întâlnim doar de dragul de a ne întâlni și de a pune țara la cale. Știi, bunică-miu avea o vorbă: numai dacă vorbești, ai schimbat gândirea unui om.
- Bine, păi și organizăm discursuri publice? Nu îți dai seama că am fi ridicoli?
- Mae, lasă-mă să vorbesc. Într-adevăr, numai vorbind poate că ai schimbat
gândirea unui om, dar cu ce evoluezi tu? Așa cum orice om are acea nevoie de recunoaștere, unii o au mai accentuată, alții mai diminuată, așa și noi vrem să schimbăm lumea. Așa, ca să-ți dau un exemplu și ca să ne mai distrăm și noi un pic, spune-mi și mie care a fost ultima mișcare care a mai schimbat gândirea a mai mult de zece oameni după al doilea război mondial...
- Păi, mișcarea hippie și cu tot ce a reprezentat ea.
- Nu. Þi-am spus de ultima. Ultima a fost obiectivismul al lui Ayn Rand. Știu că
par didacticist. Mă scuzi. Dar ai puțină răbdare și ascultă un pic ce am de zis. Ok? Problema e că acum ideile care formează un sistem nu mai percutează la un nivel mai mare de, hai să spunem, zece oameni decât în cazuri extrem de importante, dacă acel șoc ideologic îl zgâlțâie pe om la ceea ce îl doare mai tare. Și, vezi, e extrem de greu să formezi un sistem în care să se regăsească toți, la care să adere toți.
Se lăsă o liniște mormântală. Se mai auzeau numai niște țipete de gagici pe holurile facultății. Era deja ora opt.
- Băi, aș fi mai mult decât mulțumit dacă am continua discuția în altă parte că
ăștia ne închid aici. Nu putem ieși decât pe poarta din spate. Și apoi, iubesc eu facultatea asta, dar nu chiar să și dorm în ea.
Cel care vorbise era prietenul Irinei, Mihai. El tăcea și tăcea. Numai din când în când mai avea o replică, dar era una care rezuma tot ce au spus ceilalți și, în plus, dacă el considera că discuția merita, dădea și o soluție. Era mult mai ermetic decât Victor, care mai deschidea gura să nu se vadă că nu ar fi lider și pentru că îi plăcea lui cam de mult de Mae. Numai că nimeni nu știa acest lucru, sau cel puțin așa dădea să se înțeleagă toată lumea.
Ieșiră cu toții din facultate. Irina rămăsese în spate cu Mihai, iar Dragoș, Mae și Victor mergeau toți în același rând și tăceau. La un moment dat, Irina întrebă:
- Unde mergem? În Fire sau la Motoare? M-am cam săturat, sincer, de motoare.
Plus că au și niște prețuri cam stranii.
- Da, dar acolo îi găsim pe toți.
Toți erau de fapt ceilalți colegi din serie. Pentru cei din grup lumea se împărțea în prieteni, adică ei între ei, colegi, cei care erau din serie de la ei și care citeau și ei mai departe de Preda, chiar dacă nu prea exprimau la seminarii, și restul – o masă informă de studente drăguțele, genul de studente frumușele și aranjate tot timpul și care făceau Facultatea de Litere ca să aibă și ele o diplomă. Tot în restul ăsta se mai integrau și cei câțiva băieți care ori erau proști de bubuiau, ori erau liber-cugetători, cum le spunea Victor, adică cei care credeau că dacă au citit o carte în plus, clar sunt mai deștepți decât toți de acolo.
Acum se duceau cu toții la motoare. Irinei nu prea îi convenea pentru că nu mai avea bani, Mihai trebuia să fie cu Irina, Dragoș simțea nevoia să o pună pe Mae la punct și Victor era liderul, deci trebuia să fie prezent.
Și așa se termină o zi în grupul lor.

II. În aceeași seară, la Catedra de Comunicare și Relații Publice a aceleiași facultăți, își închide rucsacul domnișoara asistent colaborator Robin Drăgășescu. Nume straniu pentru o româncă, însă tatălui ei i-a plăcut la nebunie filmul și cartea ,,Robin Hood” și a vrut ca măcar fata lui să aibă acel spirit al dreptății adânc implementat în minte. De aceea, a fost toată viața convins că fata lui va da la Facultatea de Drept. Însă ea a ales Litere, filologie. Ceea ce i-a produs tatălui ei un atac de cord, iar lui Robin hotărârea clară că trebuie să plece de acasă și asta cât mai repede. Era din provincie, un orășel mic, tip târg, care a suferit și el efectele dispariției comunismului și ale privatizării forțate, nemairămânând nimic, și anume capitalul industrial al orășelului era înainte reprezentat de o fabrică de pâine, una de ulei, un abator și un combinat chimic. Din toate acestea, nu a mai rămas decât o treime din combinatul chimic, iar fabrica de pâine a fost preluată de niște turci. De aceea, a fost mai mult decât necesar ca Robin să plece de acolo. Plus că nici după căderea comunismului, orașul nu avea încălzire centrală. Abia la doi ani după ce a plecat Robin din oraș, și-au putut permite oamenii să-și cumpere centrale termice, însă le cumpărau oricum în rate.
Astfel, o dată ajunsă în București, a trebuit în primul rând să treacă peste șocul dez-iluzionării, pentru că entuziasmul ei de a răsturna lumea s-a lovit de o indiferență și un prost-gust, un prost-simț fără margini. A trecut prin două secții - română și franceză – acumulând în primul rând literatura, pentru că asta îi plăcea ei foarte mult, și mai înțelegând ceva din generative grammar și din head-phrase-structure-grammar sau, mai simplu, HPSG. Singurii profesori cu care a avut ceva de discutat au fost, bineînțeles, criticii, teoreticienii literaturii și antropologii. Bine, antropologia a descoperit-o în anul III, în primul semestru când a făcut un curs introductiv și i s-a părut ei interesant ca dintr-un act banal să dezvolte o idee colectivă. Îi plăcea ideea de ,,mentalitate” în sens antropologic. Ceea ce nu știa era că de mult timp nu se mai folosea termenul de ,,mentalitate”, ci cel de ,,reprezentare colectivă”. Dar avea tot timpul să îl descopere.
Astfel, facultatea a făcut-o ca toți cei care au înțeles cam ce înseamnă o facultate, și anume autodidacticism. Astfel, a trecut serios să citească singură ceea ce îi lipsea din liceu – terminase chimie-biologie-, de aceea considera că toți ceilalți sunt mai inteligenți decât ea, ceea ce mai consideră și acum, numai că într-o mai mică măsură, oricum. A dat licența, diploma, a făcut masteratul și așa mai departe – traiectul normal al unui student ce dorește cercetare. Și a ajuns asistent, însă colaborator, la catedra de Comunicare etc.
- Alo! Da.
- Bună ziua. Doamna, ăăăă, domnișoara Robin Drăgășescu?
- Da, spuneți, vă rog.
- Sunt o studentă de la anul I și doream să vă întreb dacă textul pe care ni l-ați
dat dumneavoastră trebuie citit integral.
Cam asemenea întrebări primea Robin de la studenții ei. Câteodată îi venea să plece și să se ducă într-o pădure amazoniană. Cel puțin acolo putea da de un bon sauvage și să-și facă un mic trib personal acolo. Oricum, s-a cam săturat de tot și de toate. Deja s-a săturat. Acum trebuie să se ducă acasă. Parcă nu vrea. Nu e singură, dar nici măritată nu e. Este în acea stare ambigă, numită concubinaj în care îi place ei să se afle. Numai că concubinul vrea să formalizeze relația. Numai că Robin nu știe dacă el e cel pe care îl vrea lângă ea toată viața. Nu are cum să fie sigură. Poate îl vrea doar pentru sex. Nici ea nu știe. Trebuie să se gândească. Acum se mai duce să facă pipi și după aceea va pleca. Lumina de la laboratorul de Comunicare se închide.

III. Acasă, el se plictisea. Dădu drumul la radio. Asculta Activ fm. Îl mai calmă. Ajunsese acasă pe la 3.
-Alo! Da, mă, am ajuns bine. Hai, zi odată ce vrei de la mine.
-Bună, Dragoș... Nu vroiam decât să știu dacă ai ajuns bine, că te cam clătinai.
-Vai, câtă grijă imperativă din partea ta! Ce-i, vrei să vii să ți-o trag? N-ai decât. Abia aștept. Hai, că și așa nu pot dormi.
- Nu, Dragoș, nu de aia te-am sunat. Eu cred că poți să fii și tu mai drăguț de atât.
- Și de ce ar trebui să fiu eu drăguț cu tine? Și de ce acum?
- Pentru că eu sunt singurul pe care îl fuți în cur și care îți mai și tolerează
accesele de nebunie și de narcisist idiot pe care le mai ai. Ca de exemplu, acum.
- Băi, uite ce... Sunt obosit și cum nu mă suni decât pentru un număr sau două,
am crezut că ți s-a aprins cheful și vrei. Numai că poate ne vedem altădată. Ai observat ceva din partea celorlalți?
- Băi, ești chiar paranoic! Nu ai văzut că nimeni nu bănuiește nimic?
- Nu cred că e așa. Pentru că zilele trecute m-a întrebat Irina de ce nu am și eu o prietenă.
Pe Dragoș îl enervau oamenii care credeau automat că, dacă ești bărbat, ești hetero. Ei, uite că mai există și anomalii, idioților!
- Păi și de ce crezi că ar fi insinuat altceva?
- Avea un râs din ăla insinuant. Știi cum râd fetele când cred ele că știu ceva și
că au un ascenedent în fața ta. De parcă te-ar aștepta cu prima ocazie să te șantajeze!
- Dragoș, stai calm. Hai, mă, că nu știe nimeni. I-am urmărit și eu toată noaptea.
Și, să presupunem prin absurd, că ar ști, care ar fi faza?
- Faza ar fi, domnul meu ignorant, că fetele care poate ar fi avut vreo atracție
față de mine sau nu m-ar privi oricum ca un freak, iar băieții s-ar simți stânjeniți. Nici nu ar mai da noroc cu mine de frică să nu mă excit, probabil, sau să nu-i violez. Eu știu? Nici eu nu mai știu...
- Bine, hai că vin mâine pe la 3 la tine să vorbim, că te văd cam down. Ok?
- Bine. Te aștept.
Dragoș se duse direct la frigider. Prospectă ceea ce se vedea. Nu prea multe. Un suc de roșii, ouă, o masă informă și nedefinibilă de ceva ce semăna a un produs din carne, o sticlă de vin. Alese vinul. Și așa nu putea mânca. Măcar să o ducă până la capăt, dacă tot se apucase. Asta era. Deschise televizorul. Publicitate, film vechi și prost și polițist, o reluare în care nu și-a dat seama despre ce era vorba, altele, publicitate. A lăsat televizorul deschis, și-a pus un pahar de vin și s-a întins pe canapea. Rememora noaptea. Totul începuse în motoare. Acolo au stat cam de pe la opt până la 12. Nu fusese o noapte prea bună. Nu fusese concertul care trebuia să aibă loc. Se pare că solistul sucombase. Da, rău pentru el, dar ei mai plătiseră și bilet ca să fie acolo. Acum nu-l mai interesa. Nu se gândea decât dacă cei din gașcă și-au dat seama sau nu de ceea ce s-a întâmplat între el și Radu. Poate fusese prea evident?! Dar, nu, nu aveau cum să-și dea seama. Erau prea fraieri. Și Dragoș tot la televizor se uita. Nu vedea nimic dar nu îl deranja acest lucru. De fapt, asta și vroia. Stătea cu telecomanda în mâna și nu se mișca de pe canapea. Dar Irina a văzut ceva, de aia avea privirea dubioasă. Dubioasă în sensul că se uita cam ciudat la el, se uita foarte curios la el. Da, era sigur că știa ceva. Dar de ce nu spunea? De ce trebuia să stea el acum și să se gândească la asta? După ce a suportat cât a suportat, a trebuit să plece din motoare. Acolo nu se simțea foarte bine. Trebuia să facă mâine față unei vizite intempestive a mamei sale. Nu credea că putea suporta asta. Ar fi sunat-o acum să-i spună să nu se mai deranjeze. Dar știa că orice i-ar fi zis, oricum venea. Era inevitabil. Mama lui era o forță a naturii. Acum o ura. În acel monet, Dragoș se uită cu repulsie la paharul din mâna lui. Se gândea că sigur mama lui a fost cauza pentru care a dat el la Litere. Ca să o mulțumească. Ea avusese întotdeauna o slăbiciune pentru literatură. Numai că a trebuit să se orienteze spre altceva. Dragoș se întreba că poate de aceea nu era el remarcat, cu toate că asta vroia. Poate că această dorință de a se remarca în mediul literar nu este a lui. De aceea niciodată nu se simțea bine când cineva îi spunea că a citit o carte pe care el nu o citise. Dar, în loc să recunoască că nu a citit-o, el nu putea să spună acest lucru. Toată lumea trebuia să știe că el a citit. Să fie clar acest lucru. Acum era prea scârbit de sine. Pentru că se gândise la posibilitatea ca mama lui să fie ,,de vină” pentru că a dat el la litere. Că întotdeauna a găsit alte scuze pentru acest fapt. Chiar era un prost. De fapt, știa bine că dăduse la litere ca să îl facă pe tatăl lui să fie mândru de el. Tatăl pe care nu îl cunoscuse niciodată, dar despre care mama lui îi spusese că fusese un intelectual și că murise în închisorile comuniste. Da. Toată viața făcuse ceva cu gândul la tatăl lui. Acum îi venea să râdă de el. Cum și-l închipuia când era mic. Ca un erou care putea zbura și care omora toți bad guys. Când a mai crescut, se gândea la el ca un bărbat misterios, interesant, care scria mult. Când a fost în stare să înțeleagă ce scria tatăl lui, studiile lui au fost religia adolescenței sale. Le lua peste tot. Dragoș avea un rictus de durere. Era într-o zi la școală când Elena, colega din banca din față, i-a spus că era fiu de burghez. Atunci a început să urască femeile.
Sună telefonul.
- Da! Cine e?
Tonul violent al lui Dragoș îl sperie pe interlocutor. A închis. Cu atât mai bine. Oricum nu avea chef de conversații. Nici nu era ora potrivită. Termină sticla și se duse la culcare. ,,Mâine” nu era o alternativă pentru el.

IV. Mae ajunse în cămin. Camera era murdară. Mirosea urât. Toți plecaseră acasă. Era vineri. Toată lumea pleca acasă vinerea. Cel puțin cei din camera ei. Niciodată nu încălcau modelul stabilit. Se întinse pe pat, așa, îmbrăcată. Nu mai putea să se miște. Era prea obosită. Se apropia și sesiunea. Trebuia să-și revină. Puțin câte puțin. Se uită pe masă. O așteptau trei teancuri imense. Puse pe categorii: teancul de școală, teancul de bibliografie și teancul de cărți de lectură preferențială. O bufni râsul. Sintagma de ,,lectură preferențială” îi aducea aminte de asistentul stupid pe care îl aveau la teoria literaturii. Era un individ insipid, îl mai și chema Bogdan Năstase – de toată lumea îl suspecta de afiliații de sânge cu fostul premier – și nici nu-și știa materia. Ceea ce era extrem de regretabil, mai ales că îl adusese în facultate o somitate în domeniu. Numai că somitatea era femeie. Iar Bogdan Năstase bărbat. Sau cel puțin, așa se spunea. Acum trebuia să se schimbe. Nu era în stare să se ducă nici până la șifonier. Decise să doarmă așa. O dată în viață să-i facă în naz mamei sale. Să facă ceva ieșit din comun. De altfel, nici nu mai era acasă. Nu avea de ce sa-i fie frică că va veni mama ei să verifice dacă s-a schimbat, dacă pijamaua are dungă, să nu fi lăsat ceva pe jos sau ceva care să nu fie la locul lui. Acum se simțea un pic mai liberă. De altfel, o dureau toate oasele. Probabil pentru că se încorda toată ziua să nu facă vreun gest anormal și să cadă în ridicol. Se uita pe pereții camerei. Erau diverse postere. Ale ei erau pe tavan. Le lipise să nu le vadă mama ei când mai venea în vizită pe la ea. Și asta pentru că posterele nu concordau cu felul ei de a fi. Asta îi spunea de când era mică. Într-o zi, Mae venise cu un băiat acasă. Ei stăteau la o distanță de un metru pe canapea și se uitau jenați unul la altul. Atunci a intrat mama ei. Venea de la serviciu. Se uitase ca și când nu înțelegea prezența acelui băiat acasă. De fapt, nu înțelegea prezența unei persoane din afara familiei în casă. De aceea, ea nu a putut aduce niciodată o persoană străină. Pentru că mama ei nu gândea familia decât în termenii de mamă, tată, fiică. Ea nu își știa nici bunicii. A aflat că ar trebui să aibă așa ceva sau din ce este formată o familie adevărată când avea zece ani. Atunci fusese un șoc prea mare pentru ea. A vrut să plece de acasă, dar nu avusese curaj. Și-o imagina pe mama ei asemenea unui monstru care o urmărea pretutindeni. Acum râdea de imaginarul pe care i-l atribuia atunci mamei sale. Numai că îi era foarte greu să se desprindă de figura acesteia. Sunetul interminabil îi termină creierul care și așa de abia mai funcționa.
-Alo! A, bună, mama... Of, da, știu ca vii poimâine...Nu, nu am uitat! Da, acum mă culcam. Cum, de ce? Am fost până în oraș cu...
Mae nu mai avu dreptul la replică. La celălalt capăt al telefonului se porni o tiradă nimicitoare, iar Mae își simțea fața din hârtie creponată. Termină să asculte tirada mamei sale. Puse încet receptorul la loc și, cu gesturi lente, se dezbrăcă, își aranjă haine în ordine și la linie, își puse pijamaua și, ca în transă se culcă.

V. Nu avem pretenția de a ști ce fac toate personajele, iar dacă m-ați întreba, aș răspunde, poate, ,,imaginați-vă și voi, că eu sunt în pauză!”. Dar dacă vreau să fiu luată drept autoarea acestui text, ei, bine, trebuie să spun că personajle noastre parcurg o criză identitară gravă. Că sunt toți tineri, produse ale unui sistem de tranziție, ai manualelor alternative, tineri a căror orientare și aplicabilitate socială este extrem de greu de prevăzut.
De aceea, în camera lor de cămin, Irina și Mihai făceau ceea ce făceau toți studenții la ora aceea. Cartofi prăjiți. Cartofii prăjiți reprezintă rezultatul unui proces îndelungat. Amândoi, și Irina și Mihai, sunt din București. Au crescut și s-au născut în old-fashionul București. Irina – într-o familie de aristocrați, care trecuseră prin perioada comunistă cu același sânge rece și cu aceeași scârbă ca pentru orice altă clasă socială însă familia se împuținase în această perioadă. Și acum, bunica Irinei refuză demn să vorbească despre acea perioadă. Irina a trăit într-o familie unde i s-a spus tot timpul că ceilalți oameni nu sunt atât de buni ca ei, atât de inteligenți ca ei, că sunt toți ori burghezi nenorociți care au acaparat societatea, ori comuniști, proletari care miros a transpirație și care nu cunosc altă carte decât ,,Materialismul dialectic” al lui Marx. Mihai, însă, face parte dintr-o familie care nu a avut timp să-și pună asemenea probleme de diferențe de clasă socială, care a trăit o viață destul de scurtă într-o ignoranță plină de reconfortare psihică și mentală. Așa cum afirma și Mihai când mai avea puseuri de personalitate, ai lui aveau o minte extrem de odihnită. Ceea ce nu a înțeles niciodată, a fost rațiunea pentru această odihnă: erau ignoranți sau pur și simplu ajunseseră la acel nivel de indiferență cauzat de momente extrem de grele? Răspunsul nu l-a aflat Mihai niciodată pentru că părinții săi au murit în aceeași liniște și fără a avertiza pe cineva. Așadar, cartofii prăjiți erau, de fapt, armistițiul dintre două familii extrem de diferite, iar Irina și Mihai purtătorii unor memorii colective despre comunismul rău și capitalismul aducător de democrație.
Ascultau amândoi emisiunea sexologului Cristian Andrei de la Kiss FM. Ascultau în fiecare seară pentru că erau un cuplu modern în care partenerii trebuie să se respecte reciproc și să afle cât mai mult unul despre altul. Aleseseră să stea în cămin pe parcursul facultății, deși amândoi aveau bani ca să stea chiar în centrul Bucureștiului, pentru că vroiau să guste toate etapele așa cum trebuia, să nu omită nimic din ceea ce ar fi putut să regrete mai târziu. Le plăcea destul de mult să stea în cămin, iar ceea ce îi șoca era faptul că și ceilalți colegi, din celelalte camere, suportau foarte bine căminul. Singurele momente de disensiuni erau acelea în care mai veneau în vizită părinții Irinei și când aceștia își arătau disprețul fățiș pentru viața pe care o ducea fata lor, fiica lor care era menită pentru lucruri mărețe și ea îl alesese pe acest băiat făr nici o sitație reală și fără perspectivă. Dar acele momente treceau și reapărea nota dominantă a relașiei lor, și anume o lentoare pe care Irina o interpreta ca maturitate într-o relație, iar Mihai ca normalitate.
Deodată, ușa se deschise.
- Hai, noroc, măi!
Era Răzvan, colegul din cealaltă cameră.
- Băi, uite ce... Că nu pot să stau mult. Ce faci, Irino, cartofi? Te-ai degradat,
fată dragă!
Acesta era modul lui Răzvan de a spune că Irina, de fapt, a decăzut. Dar cum el era la Energetică, nici nu avea de ce să știe să vorbească perfect.
- Băi, am și eu nevoie de un alt hard. Că mi-am tras niște fime, și air nu mai am loc pe hard... Deci, când îmi faci rost, pretene?
- Păi, pe săptămâna viitoare, adică pe miercuri. Ce zici?
- E prea târziu. Chiar nu poți, măi, până luni?
- Păi, azi e vineri. Normal că nu pot până luni. Nu e nimic deschis în weekend.
- Hai, măi, frate, te rog eu... Știu eu că ai tu niște contacte și ai putea să-mi faci rost, dacă ai vrea...
- Bine. Dar vreau 20% peste preț. Că nu fac chestia asta degeaba.
Răzvan cam dădu din cap, dar acceptă până la urmă. Irina se făcu că nu aude conversația. Lucrurile materiale și prea concrete îi dădeau dureri de cap. Așa că amândoi au ignorat scurta vizită inopinantă și își continuară treaba: Irina spăla vasele, iar Mihai tăia cartofii.