O seară care se hotărăște cu greu să alunece mai departe. Soarele nu se lasă dus din căușul unui nor. Învăluit în lumina leneșă, orașul uită parcă să îndrume umbrele spre casele lor. În câteva ore, clopotul cel mare va bate ultima oră.

Grăbit, maestrul își zorește ucenicul. Toată noaptea tânărul va picta pâna la prima bătaie de clopot ce cheamă dimineața…

-Nimeni nu trebuie să ne vadă. Biserica se ridică singură, îi șoptește bătrânul printre dinți, printre răsuflări opintite. Și timp nu e.

Gândul băiatului e departe. La soția lăsată în patul cald, la părul ei lung-evantai negru pe pernă, la pântecul ei alb și viața ce pulsează acolo.

-Ești ales, nu mai poți da înapoi…

Prima bătaie, și inimile se opresc în somn. Cei prinși în mișcare cad ca niște păpuși dezarticulate. Fără de viață, suspendați în timp…

-Ridicăm această biserică pentru Cel pe care l-am creat prin visul nostru, pentru Cel care stă suspendat în uitare deasupra orașului. Poate va deschide ochii, ne va privi și ne va recunoaște. Va veni și va trăi printre noi.

Singur acum, pictorul ucenic își deschide brațele în fața zidului gri. Translucidă, inima începe să picure albastră . Se va opri doar atunci când, pâna la ultimul, îngerii și sfinții vor sta șiruri nesfârșite într-o armată purtând crucea Netrezitului.

Prima rază a soarelui îl sparge în mii de cioburi…




foto 'vama'