Viața merge mai departe. Un clopot bate-ndepărtare: o nuntă sau o moarte. Dar mereu, viața merge mai departe.
Poate că păsările mai zboară libere pe cerul albastru al verii. Poate că pescărușii mai ating din când în când valurile mării și-și odihnesc zborul pe stâncile golașe. Poate că un ghiocel se naște din stratul de zăpadă. Poate că toamna toate frunzele mor, lăsând loc mugurilor ce or să vină. Viața merge mai departe, însă el nu mai poate continua.
E bătrân, iar moartea îi învăluie trupul cu aceeași cruzime și ironie cu care el a tratat viața. Dar și-a păstrat demnitatea până în ultima clipă, duritatea și sarcasmul, comportamentul sadic cu care s-a purtat față de cei apropiați și de tot ceea ce aceștia aveau mai sfânt: credința. Gândul morții nu-l înfioară și, deși durerile sfârșitului îi chinuie inima și pieptul, el nu se lasă a nu călca în picioare lacrimile celor ce, totuși, l-au iubit.
- Mor! Acum am să mă întâlnesc cu Tata Dumnezeu și am să-L trag de urechi.
Spasmele durerii se împleteau sinistru cu hohotele de râs ce se forțau să iasă din gâtlej.
- V-am spus eu că nu există nimic. Ai murit și mort rămâi.
Apoi se întâmplă un lucru ciudat pe care nici el nu-l putea explica. Odaia începu să se întunece, pereții se înnegreau, parcă, cu o funingine nevăzută. Doar prin ferestre mai răzbăteau chinuite câteva raze de lumină. Treptat, treptat, toate zgomotele vieții și viața însăși, s-au pierdut. A rămas singur într-o tăcere cumplită. Ia căutat cu ochii pe ceilalți, simțea nevoia să-i aibă aproape, dar nu mai erau. În căutarea lui n-a aflat decât raza de lumină a unei lumânări aprinsă la căpătâiul lui. Câtă neobrăzare, să-l considere deja mort. Furia îl cuprinse și începu să sufle puternic pentru a stinge singura lumină ce o mai avea, dar flacăra lumânării nici nu clipi măcar.
Ce truc ciudat! Cum au reușit aceasta? Își plimbă privirea prin odaia întunecată. „ Cât întuneric! Unde sunt? E noapte sau e zi? De ce e atâta liniște? Dumnezeu nu există, după moarte nu-i nimic. Eu nu sunt mort, eu încă trăiesc!” Sub lumina chinuită ce răzbătea prin ferestre, o creatură îl pândea. Un trup nedeslușit, acoperit de o blană neagră. El o privea uimit. „Ce e asta? Un câine? Au adus un animal în casă fiindcă știu că nu-mi plac animalele”. Creatura se apropie tot mai mult de el. Acum putea să deslușească ce anume este. Un lup. Un lup negru și sălbatic gata să se repeadă. „Vă bateți joc de mine? Luați animalul ăsta de aici!”. Iar lupul se repezi, rănindu-i brațul. O durere insuportabilă îl făcu să se ridice în mijlocul patului. „Ah! Jigodie nenorocită! V-am spus să-l luați de aici!”. Se opri speriat, strângându-și brațul rănit la piept.
Era bătrân și bolnav, abia mișcându-și brațul de colo colo, abia întorcându-și capul dintr-o parte în alta. Nicidecum să se mai ridice în capul oaselor. O durere ca aceea i-ar fi sfâșiat inima în mii de bucăți.
Privi în jurul lui, privi în spatele lui. Un bocet jalnic evadă din el, orice cuvânt era de prisos. Întins pe pat, cu ochii larg deschiși, zăcea trupul lui fără viață, cu o lumânare ce ardea de prisos, neputând să lumineze o viață plină de păcate.
„Dacă-s mort, de ce trăiesc? Dacă animalul nu a sfâșiat brațul acestui trup mort, atunci ce braț a rănit?”. Își privi brațul necunoscut până acum. Nu curgea sânge din rănile întunecate precum se aștepta, dar durerea era infernală. „Există ceva după moarte? Tăcere, durere și beznă? Dacă nu mai am carne și oase, din ce sunt alcătuit acum?”.
Fiara a dispărut, odaia a dispărut, totul s-a topit de parcă n-ar fi existat nicicând. Era singur, doar o rază de lumină răzbătea de departe. Apoi, din beznă, s–a apropiat de el un tânăr. Hainele lui cândva albe, erau rupte și murdare;chipul lui trăda o mare durere și multă tristețe.
- Nu-i mai căuta. Ei nu mai sunt pentru tine, tu nu mai ești pentru ei. Du-te acum și află ceea ce ai cules.
Îngerul dispăru și el cum dispărură toate. Doar raza sclipea îndepărtare. Iar el se chinuia să ajungă acolo, însă bezna îl strângea, îl sufoca asemeni unor pereți prea puternici pentru a fi străpunși. Deodată se simți apucat de ghearele ascuțite ale unei păsări nevăzute și purtat departe, în bezna cea mai adâncă. Raza de lumină a rămas în urmă până a dispărut și ea.
Peste tot, în jurul lui, era întuneric. Atâta întuneric încât nu-și putea zări propriile brațe. Ar fi dorit să afle un loc luminos, plin de viață, să vadă păsările zburând pe cerul albastru, să asculte vântul alergând printre ramuri. Dar în bezna aceasta nu putea auzi decât aripile creaturii ce-l strângea în gheare. Cât timp l-a purtat astfel? Parcă erau ore fără sfârșit, zile, luni, ani de-a rândul până a ajuns în locul acela groaznic din care răsăreau flăcări ce nu ardeau trupurile, dar le chinuiau cu dureri groaznice. În locul în care viermi uriași smulgeau din mădularele celor osândiți, mădulare ce se refăceau spre a fi smulse iarăși.
Aici era capătul tăcerii și începutul scrâșnetului durerii. Mii de glasuri urlând, mii de voci blestemând, hulind sau rugându-se zadarnic, fiindcă nimeni nu-i auzea, fiindcă-n iad nu există milă. Mame ce au ucis prunci, bărbați ce au iubit desfrâul, toți împreună, dar singuri în parte, fără a se putea zări unul pe altul, un ocean de suflete chinuite din cauza necredinței și a indiferenței.
Aici îl lepădară ghearele din strânsoare și asemeni celorlalți urlă când focul îl lovi cu limbi usturătoare, când viermele îl rodea fără încetare. Au trecut ani, sau secole întregi, iar durerea nu avea sfârșit. A blestemat, a hulit, s-a rugat fierbinte, dar nimeni nu l-a ascultat. Cine să asculte glasul durerii lui în zgomotul acesta infernal, în urletul lugubru al sfâșierii veșnice?
Însă, Dumnezeu săvârșește minuni și pentru cei ce nu-L cunosc, în clipe în care nu mai poți crede în salvarea unui suflet. L-a lăsat să sufere doar o clipă, abea a atins focul, abea l-a mușcat viermele de picior, iar el a crezut în aceea clipă că au trecut secole la rând de durere.
O rază de lumină l-a răpit din durere, iar glasul Celui în care nu a crezut niciodată, l-a cutremurat.
- De câte ori te-am chemat, de atâtea ori ai fugit! De câte ori am venit la tine, de atâtea ori M-ai alungat! De câte ori ți-am bătut în poarta inimii, de atâtea ori nu Mi-ai deschis! De câte ori am plâns pentru tine și te-am iubit, de atâtea ori M-ai blestemat și M-ai lepădat! Acum mă rogi fierbinte! Ce rost mai au aceste rugăciuni, ce rost aceste lacrimi? Ce mai pot face pentru tine?
Ar fi vrut să afle un răspuns pentru mustrarea părintească, dar nici un cuvânt nu-l putea dezvinovății. Era prea vinovat, groaznic de vinovat. O viață a avut și a umblat orbecăind pe căi deșarte, departe de Adevăr, de Lumină, de Iubire. Și-n durerea păcatului său, o voce caldă l-a învăluit și l-a alinat, aducând o fărâmă de speranță.
- Fiul Meu și Domnul Meu a luat aminte la glasul tău. Iată: patru ani te trimitem în viața pe care ai părăsit-o si singura căutare va fi mântuirea. Când vei afla Icoana, cea care va strălucii, și te vei închina ei și cu buze smerite o vei săruta, vei fi mântuit. Dar atent să fi că strălucirea Ei doar o clipă va dura și de nu vei fi acolo, totul zadarnic va fi.
S-a trezit în aceași cameră, cu aceiași pereți pătați și îngălbeniți de aceași bătrânețe ce l-a veștejit și pe el. Ce vis ciudat! Ar fi putut jura că e adevărat. E bătrân și bolnav, nu are nevoie de astfel de stări. Ridică brațul în sus privindu-l atent. În vis o fiară îl sfâșiase. A tras mâneca pijamalei și a rămas împietrit când a zărit colții animalului imprimați adânc în brațul lui. S-a sculat iute în picioare, examinându-și brațul, uitând că pierduse acest privilegiu de mult.
Tocmai în acea clipă, în încăpere, a intrat fiul său. S-au privit tăcând uimiți.
- Tată, erai paralizat la pat!
Abea atunci își reaminti bătrânul de boala lui. Își privi picioarele uimit, privi și patul în care de mult timp se târa prin viață.
- Tu vezi urmele acestea?, îl întrebă bătrânul, întinzându-i brațul.
- Ce urme, tată? Nu văd nimic.
- E oare adevărat?
- Ce s-a întâmplat?
- Să fi fost adevărat acest vis? Uite! Nici pieptul nu mă mai doare.
- Am să chem un medic
- Nu. Nu de medicul acela am nevoie.
Bătrânul căzu pe gânduri, fiul privea nedumerit o minune pe care nu o putea înțelege.
- Dacă totul a fost adevărat, atunci există. Atunci voi ați avut dreptate, iar eu am greșit! Atunci nu bat clopotele inutil.
Bătrânul își chemă fiul mai aproape. Stătea în fața ferestrei privind cerul și păsările cu alți ochi.
- Poate că păsările mai zboară libere pe cerul verii. Poate că pescărușii mai ating din când în când valurile mării și-și odihnesc zborul pe stâncile golașe. Poate că un ghiocel se naște din stratul de zăpadă la început de primăvară. Poate că toamna, frunzele mor pentru a face loc altor frunze. Viața merge mai departe, dar eu nu mai am timp.
- Ești bătrân, tată. Ești obosit. Ai face bine să te întinzi pe pat și să lași toate acestea. Am să chem un medic să te consulte.
- Fiule, azi-noapte am plecat din lume, dar m-am întors în această dimineață pentru iertare. Trebuie să găsesc Icoana care v-a strălucii când Îngerul o va atinge și nu am decât patru ani. Doar patru ani.
Fiul își privea tatăl înspăimântat. Cu siguranță, bătrânețea și bolile îi afectaseră mult judecata, iar sărmanul părinte suferea de halucinații luând-o razna. Poate că ar trebui să cheme totuși un medic fără să-și mai asculte tatăl.
- Þi minte povestea aceea pe care mi-o tot povesteai, iar eu nu vroiam să cred nimic? Scăldătoarea aceea.... Cum se numea?
Fiul dădu neputincios din umeri.
- Ah! Nu-mi amintesc. Oricum. Era o scăldătoare în care odată pe an un înger se scufunda în apele ei, iar bolnavii care intrau apoi, se vindecau. Numai că nu toți puteau să intre. Și erau mulți care așteptau ani la rând, iar eu nu am decât patru ani.
- Despre ce vorbești, tată, acolo?
- Icoana aceea, la fel ca scăldătoarea, va fi atinsă de Înger, iar minunea va ține doar o clipă. De aceea trebuie să mă grăbesc.
Bătrânul începu să răscolească prin dulapurile vechi, continuând să vorbească pentru fiul lui sau pentru el însuși.
- Scăldătoarea aceea vindeca trupurile, Icoana aceasta vindecă sufletele!
- Ce faci, tată? De ce împrăștiitoate hainele?
- Trebuie să plec. Am un drum lung de făcut.
- Unde să pleci? Ești bătrân, ești bolnav.
- Nu mai sunt.
- Treci înapoi în pat.
Fiul încercă să-și prindă tatăl în brațe pentru a-l forța să se întindă pe pat, dar acesta se smucii din brațele lui.
- Tu nu poți să înțelegi.
- Ce să înțeleg?
- Tu poți vedea aceasta?
Bătrânul îi întinse iarăși brațul ranit.
- Nu. Ce să văd? E mâna ta, nu are nimic.
- Un demon l-a sfâșiat. Un demon îmi va sfâșia sufletul dacă nu plec.
- Tată? De ce continui să te porți astfel? Toată viața ți-ai bătut joc de noi, de sentimentele noastre, de valorile noastre. De ce faci aceasta? Viața e grea, ai putea să înțelegi și tu. Ai putea să te porți ca un om matur, nu ca un copil. Ai putea să ne ajuți și tu, când vezi câte dureri ne strâng.
Bătrânul își privi înduioșat fiul.
- Toată viața n-am știut să apreciez ceea ce aveam lângă mine, am vrut să fiu propriul meu stăpân mai presus de toți, să nu am lanțuri la mâini și la picioare, dar nu am știut ce laț mă strânge de gât. Acum am văzut unde m-a dus mândria, acum trebuie să plec.
- Ai înnebunit, tată. Ai înnebunit și am să chem salvarea să te interneze într-un spital până îți vei reveni.
Bătrânul începu să se îmbrace liniștit în timp ce fiul încerca cu disperare să apeleze un număr de telefon.
- Ce are aparatul ăsta? De ce nu merge? Nu are ton. Ce i-ai făcut, tată?
- Eu? Nimic. E prea departe de mine ca să-i pot face ceva.
Bătrânul se apropie de fiul său și-l bătu pe umăr.
- Fiule!
Ar fi vrut să-i spună ceva. Să-i lase un ultim cuvânt ca o sfântă moștenire, dar nu găsi nimic. Îl bătu neputincios pe umăr și plecă. Însă fiul părea prea ocupat cu telefonul care se încăpățâna să nu meargă, pentru a-și mai observa propriul tată când acesta părăsea încăperea fără nici un zgomot, plecând pe un alt drum pentru totdeauna. Sarcina pe care o purta pe umeri se îngreuna tot mai mult. Grijile vieții, o familie de întreținut plus un părinte bolnav ce-și păstra aceeași aroganță, aceeași ironie, aceeași demnitate stupidă, aceeași indiferență. Iar blestematul de telefon nu vroia să funcționeze, de parcă și-ar fi bătut și acesta, joc de el. Așeză receptorul în furcă. Abea atunci observă că bătrânul părăsise încăperea. A fugit după el, a fugit pe holul lung și întunecos, a ieșit în stradă, în mijlocul mulțimii, dar nu l-a găsit.
S-a reîntors în camera goală, în cetatea în care domnise bătrânul ca un rege. Un rege care și-a părăsit castelul, un rege care a plecat cu capul descoperit, lepădându-și coroana mândriei, îmbrăcând haina umilinței. A ridicat receptorul telefonului. Ciudat! Acum tonul revenise, iar aparatul funcționa.
L-au căutat. Doar nu puteau să fie indiferenți și să asculte de nebunia unui bătrân bolnav! Întreaga vară au răsunat pădurile din jurul orașului de lătratul câinilor, de oameni grăbiți. Însă nimic. Abea spre sfârșitul verii a sosit o veste tristă. Pe malul râului au găsit trupul unui bătrân înecat. Din păcate, trupul mortului intrase de mult timp în putrefacție, astfel încât nu l-au putut recunoaște, dar nu putea fi nimeni altul decât bătrânul nebun. Părăsise orașul, străbătuse pădurea și ajunsese la malul râului unde, probabil, se împiedicase și căzuse în apa adâncă ce l-a ucis. Așa și-au explicat, oprind toate căutările. L-au îngropat, l-au plâns și au mers mai departe odată cu viața, cu păsările ce pătează cerul verii, cu pescărușii ce-și odihnesc zborul pe stâncile golașe.
O vară întreagă a colindat cărări de munte, a străbătut pădurile adânci, și-a lăsat urma în nisipul fierbinte al mării. A bătut din poartă-n poartă, s-a rugat din mănăstire-n mănăstire. A învățat să se roage, să se închine, să creadă, să plângă cu căință. A învățat într-o vară cât nu a putut învăța o viață întreagă, a văzut într-o vară cât nu a putut să vadă întreaga lui viață, a cunoscut toate minunile Domnului de la firul de iarbă pe care o gărgăriță se chinuie să-l urce, până la cerul senin pe care soarele strălucește ca un rege. I s-au îmbătat ochii cunoscându-L pe Domnul, i s-a îndulcit auzul auzindu-L pe El în glasul vântului ce scutură pădurea, în glasul greierilor, în zborul păsărilor, în floarea câmpului ce se închină liberă tot Lui. A văzut că viața e frumoasă și e lină când trăiești departe de tot ceea ce e lumesc, când trăiești în Domnul. Și a crezut. S-a umilit și a crezut. Dar nu a găsit Icoana.
Nici o stea nu-i lumina drumul, precum o dată a luminat steaua drumul magilor, iar Domnul părea că tace, lăsându-l singur să-și caute mântuirea. Voia Lui e tainică și-i sfântă. L-a lăsat să admire răsăritul soarelui din mare, oglindirea lunii în valuri, spre a învăța că toate acestea El le-a creat. Abea apoi, pas cu pas, a ajuns în schitul înconjurat de munți, înconjurat de păduri tăcute. Drumul era greu, ca drumul mântuirii. Un drum pe care numai cu credință îl putea străbate, iar el l-a parcurs pe tot, deși era bătrân și ar fi trebuit să fie mort de mult. Acolo, în bătrânul schit, a găsit Icoana cea sfântă.
- Icoana e bătrână ca schitul. Numai Bunul Dumnezeu știe cum a ajuns Ea aici, dar prin Voia Sa cea sfântă a ales-O ca vas al sfințirii spre Slava Sa. De-alungul anilor, din când în când, pentru o clipă, Îngerul Domnului se pogoară asupra ei și numai în clipa aceea o lumină sfântă răsare din lemnul Ei și vindecă trupul și sufletul celui ce i se închină. Minunile se întâmplă atât de rar, încât numai celor ce au cu adevărat nevoie, le relevă Domnul această taină. Așa cum, din Mila Sa, ți-a arătat și ție, bătrâne, însemnând, astfel, că încurând iar va străluci. Au venit mulți rătăciți, ce au vrut să intre în Împărăția Domnului pe fereastră și nu pe Ușă care este Domnul nostru Iisus Hristos; ce ne-au acuzat de idolatrie, că ne închinăm idolilor de lemn. Erau orbi săracii, cum erau să înțeleagă, când ei vedeau numai un lemn? Noi nu lemnului ne închinăm, ci Chipului pe care lemnul îl redă, Chip pe care Domnul ni l-a lăsat. Nu lemnului, ci minunii pe care Domnul o dă prin lemn.
A rămas bătrânul acolo. O altă căutare avea să înceapă de acum. A trecut iarna și a trecut și primăvara, dar Icoana nu a strălucit. Nu și-a pierdut răbdarea bătrânul. S-a rugat zi de zi îngenunchiat în fața Ei, s-a rugat Chipului și nu lemnului. S-a rugat așa cum Domnul l-a învățat. Apoi, fără voia lui, l-au îmbrăcat în haină monahală.
Timpul a trecut repede. Au trecut trei ani ca trei clipe, iar Icoana tot nu a strălucit. El nu și-a pierdut răbdarea. Călugăr bătrân, participând ca un copil la toate slujbele. Își mai privea din când în când brațul, urmele fiarei erau la fel de prezente ca-n ziua aceea. Urme ce trebuiau să-i amintească mereu de păcatele sale, să-i amintească să păstreze până la sfârșit căința cea sfântă și lacrima pocăinței.
Era ultima vară, ultima toamnă, ultima iarnă. Cei patru ani se apropiau de sfârșit. Într-o dimineață rece, în ușa chiliei sale au răsunat bătăi puternice. Simțea bătrânul ceva, dar cu blândețe și calm a deschis ușa. În fața sa a apărut un tânăr călugăr cu veselia întipărită pe chip. Uitând de orice cuviință, acesta începu să strige, bătând aproape din mâini de nerăbdare și fericire:
- Icoana strălucește! Veniți repede! Icoana strălucește!
Călugării alergau spre Biserică. O minune pe care nu trebuiau s-o piardă, o clipă în care Dumnezeu era mai aproape de ei ca oricând. S-au adunat cu toții, în Biserică, slăvind și cântând, dar nici unul nu s-a apropiat de Icoană în afara bătrânului. Razele ei erau calde și sfinte și-i aminteau de lumina pe care a văzut-o demult, în visul acela atât de ciudat.
A îngenunchiat cu lacrimi în ochi, cu rugăciunea pe buze. Aceasta era clipa lui de mântuire, cel mai sfânt moment din întreaga lui viață. O liniște s-a așternut brusc peste întreaga Biserică. Și-n tăcerea aceea, plânsetul unei femei și ruga ei au lovit pereții pe care sfinții se înfiorau, au lovit sufletele înduioșate ale călugărilor. A înaintat cu ochii plânși, dar plini de speranță și de credință, purtând în brațe un prunc tăcut, un prunc ce nu cunoștea viața, dar avea să afle în curând ce este moartea.
- Vă rog! Am fost peste tot, pe la medici, peste tot. Și toți l-au condamnat. Am venit la Dumnezeu, iar El m-a trimis la voi; nu-l condamnați, vă implor. E singurul meu fiu, e viața mea. Vă rog!
A auzit bătrânul ruga ei și sufletul i-a izbucnit în lacrimi. Icoana nu va mai străluci așa curând și numai unul dintre ei putea să se vindece. S-a ridicat bătrânul, s-a dat la o parte salvând viața pruncului. O viață întreagă a fost egoist, o viață întreagă a urât, și-a bătut joc de tot ceea ce era mai sfânt. Nevrednic era de această mântuire, nevrednic de Mila Domnului, de Iubire. Pe când acest prunc curat ca lacrima unui înger, vrednic era de Viață.
Și a trecut și ultima primăvară. Într-o noapte, în pustietatea chiliei sale, bătrânul a început să moară. Și-a aprins singur o lumânare și a privit-o cum arde. Cât a privit-o, nu știe; dar brusc odaia s-a luminat cu o lumină caldă și liniștitoare, iar el s-a ridicat pe marginea patului, privind același înger, de data aceasta în haine albe strălucitoare.
- Vino! Acum ești așteptat.
A plecat fără să privească în urmă. Știa ce a rămas: un trup inert, o viață de păcate, lacrima unei căințe. Și-a privit brațul, urmele fiarei nu mai erau, era brațul alb și strălucitor. Apoi, pe raza de lumină, vocea caldă, plină de iubire, i-a alinat auzul.
- Vino! Te-am așteptat! De acum greul tău s-a terminat.
Iar el a îngenunchiat în fața măreței Împărătese.
- Am pierdut strălucirea Icoanei. Nu sunt vrednic. Nu sunt deloc.
- Strălucirea Icoanei nu era pentru tine, era pentru acel prunc. Minunea Ei, pentru tine, era jertfa ta pentru acela; și tocmai această jertfă te-a mântuit. Acum vino! Locul tău e deja pregătit!
A murit trupul bătrânului, dar sufletul lui a continuat să trăiască veșnic în Slava Cerului, în locuri pline de lumină, în locuri pe care cuvintele omenești nu sunt de ajuns pentru a le descrie. Moartea e începutul unui drum: drumul spre Dumnezeu, sau drumul spre chin. Iar viața aceasta e alegerea unuia dintre aceste două drumuri.

9 martie 2005