agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-03-21 | [This text should be read in romana] |
El și Ea.
Existau un El și o Ea, așadar condițiile pentru o conversație ideală, la o cafea, păreau îndeplinite. La prima vedere, ambianța era relaxată, asta o dovedea și ținuta protagoniștilor. El optase pentru veșnicul tricou cu corăbii, delfini și ancore, care-i ținea loc de cămașă scrobită (“aș fi vrut să-i înșir vrute și nevrute – pe vremuri mă pricepeam de minune la așa ceva – fără să mă gândesc la prostata pe care o voi dobândi în anii târzii, la senilitate, la dinții care-mi vor cădea, inevitabil, sau la sindromul uitării, care începe deja să mă supere și care-mi pregătește, cu siguranță, marele black-out final”). Ea venise la întâlnire machiată ca pentru un război pe care era decisă să-l câștige și cu un decolteu lipsit de complexe („aș dori să vorbim orice, dar nu despre osteoporoza pe care o voi dobândi după 50 de ani și care-mi va întuneca viața – a, nu, asta este o chestie programată și, oricum, face parte din marea Schemă”). Ambii trecuseră de 40 de ani și nu-i de mirare pasiunea cu care jucau vechiul Joc – poate ultima lor partidă de șah aluziv-amoros îngăduită de Marele Maestru. „Uite ce e – în seara asta îți propun un târg. Doar atât, să nu rostim întrebarea DE CE? – nu de alta, dar e un exercițiu obositor, deprimant și fără sens. Ca să mă dau deștept, îți spun ce credeau pe vremuri romanii: CARPE DIEM! Trăiește clipa și, pentru numele lui Dumnezeu, hai s-o facem chiar așa!” Zâmbind vag, ea își lăsă o clipă capul în piept, cu fața ascunsă de părul negru-lucios, ce semăna bizar cu o cască din filmele SF. Desigur, se va lăsa cu greu cucerită – la un moment dat i-a trecut prin cap să-l seducă în stil de femeie cu „clasă”, de damă retro – știa că el nu va rezista la așa ceva, era rolul ei preferat, verificat, cu care nu dăduse greș până acum. Pe măsură ce aerul de vară se răcorea, electricitatea iscată între cei doi aprindea licuricii din jur. El și Ea pluteau pe o mare purpurie, vegheați de panorama rotitoare a norilor și de praful alburiu de stele. Fiecare s-ar fi dorit un atom din trupul celuilalt, pentru a se contempla de sub streașina orbitelor, pentru a-și împrumuta senzația de flux și reflux al sângelui, pentru a-și regla, într-un unison unic și perfect, ritmul respirației și bătaia inimilor. Cu un aer plictisit, Marele Maestru mai făcu o dată jocurile. Privi pe deasupra amărâților care trăgeau încrâncenați de automatele destinului, mușcându-și buzele până la sânge și zise, pentru a mia oară: câtă lipsă de imaginație! Iată că bărbatul acela pariase din nou pe dama de inimă roșie, carte perdantă în orice împrejurare. Asta l-a dus la faliment, dar tot nu s-a învățat minte. Acum joacă pe datorie, cu complicitatea periculoasă a celui care învârte ruleta. Cât despre femeie, nici o surpriză – ca toate fiicele Evei, nu vede nici o deosebire între Valet și Rege. „Dacă mâine ar veni marele Potop, ce-ar fi să supraviețuim doar noi doi, izolați pe-un vârf de munte? Sau, mai bine, să ne naștem din nou, dar cu un număr dublu de cromozomi? Crezi că suntem un experiment genetic nereușit? Dacă da, să știi că te găsesc destul de reușită, pentru o mutantă!...” I s-a părut o chestie nostimă, așa că Ea râse aproape isteric, uitându-și pentru o clipă rolul de de damă cu clasă; apoi se domoli, nu fără efort, aplecându-se după pachetul de țigări, cu sânii lăsați la vedere de decolteul generos. El pricepu mesajul partenerei, dar era hotărât să facă abstracție de această fandare, să joace elegant până la capăt, ca un gentlemen. Tocmai atunci s-a pomenit apucat de tricou, brusc și ferm, strâns de un pumn implacabil, care abia îi mai îngăduia să respire. Într-o străfugerare, păru că-l vede pe însuși Marele Maestru, pe Cel care făcea Jocurile, pe bătrânul și vicleanul crupier versat, șuierându-i la ureche: „gluma aia nu mi-a plăcut, aia cu experimentul genetic nereușit. Tu ești aici ca să-ți vezi de pariuri, ca orice gambler. O singură dată mai faci pe filozoful și te dau afară din Cazinou, ai înțeles? Nu mă fă să-ți repet!” „Ce-i dragule, la ce te gândești?” – îndrăzni ea să-l întrebe, dar se liniști imediat, văzându-l revenit ca dintr-o altă lume. Apoi, aprobă ușurată ideea lui de a comanda un vin („un vin bun și ieftin, apoi o să dansăm, că lumea nu se prea înghesuie pe ring, și-atunci o să mă arăt mirată, descoperind că delfinii, ancorele și corăbiile de pe tricoul lui sunt de fapt fosforescente”). Invitația la dans urmă aproape firesc. Câteva momente mai târziu, El constată că mâna care-i aluneca ușor-ușor pe coapsele Ei nu întâmpina rezistență. Se fixau unul pe altul, aparent doar atât, în timp ce El și-o imagina abandonată pe sofa, ca o păpușă din anii ’50, dezvelindu-și trupul alb și ferm în lumina albăstriu-voalată de poză de epocă, într-un decor cu mobile masive și rafturi populate inegal de sticle butucănoase. „The girl next door”... „De unde știai?” – îl trezi Ea la realitate. „De unde știai?” – repetă îngăduitoare întrebarea, părând conștientă de faptul că el uitase cu desăvârșire ce-i spusese cu o clipă mai înainte. „Și mie îmi place când storurile sunt un pic lăsate – OK dragule? – hai s-o lăsăm baltă și să dansăm.” În jur, la Grand Casino, continua agitația bezmetică, fiecare încercând să atragă atenția asupra sa prin garderoba mirobolantă sau teancurile de bani agitate cu frenezie deasupra capetelor. Nu-i vorbă, în zori, pe la ora 4, o parte din pariorii-perdanți vor ieși din scenă. Cu ochii duși și cotumele de gală boțite, își vor găsi cu siguranță un loc liniștit pentru a-și zbura creierii, cu eleganță și discreție, căci Galaxia doarme la ora aceea și zău dacă merită deranjul... În jiletca sa stacojie, Marele Maestru continuă supravegherea imensei hale a hazardului, cu o figură blazată. Doar cuplul ce dansează într-o margine a localului, rupt de lumea înconjurătoare, refuză să răspundă la apelurile sale: „faites vos jeux, mes dammes et messieurs!” Și asta-l intrigă. Derogările de la Regulă se acceptă greu. La ora despărțirii, au și început regretele. El nu-și putea explica de ce refuzase invitația femeii la o ultimă cupă cu vin, la ea acasă, iar Ea nu-și putea explica de ce făcuse o asemenea „concesie” prostească, încă de la prima întâlnire. Apoi s-au împăcat, fiecare în felul său, cu gândul că poate așa a fost mai bine. Pentru întâia oară în ultimii ani, Ea nu s-a mai uitat în oglindă la ridurile care se tot încăpățânau să-i apară în colțul ochilor, și-a luat doar un capot, s-a trântit pe pat și a adormit, simțindu-se iar tânără și fericită. În acest timp, El plutea pe străzi, rememorând fiecare secvență a serii. În toiul euforiei, nici măcar nu s-a sinchist de furnicătura sâcâitoare de sub braț. Doar atunci când toată mâna începu să-i amorțească, de la umăr și până în vârful degetelor, i se păru că ceva nu-i în ordine. După câțiva pași, o durere fulgerătoare, ca de cuțit, îl lovi din spate. Îngenunchiat pe caldarâm, repeta mecanic: „o, nu, nu acum, NU ACUM.” Începuse să plouă, zăcea chircit pe jos, nici țipenie de om în jur. Într-un moment de luciditate, râse amar, cu privirea ațintită undeva, deasupra antenelor de pe blocurile din capul străzii: „ha-ha, ăsta-i umor negru. Nimeni nu râde la un astfel de final.” Apoi, imaginea iubitei în rochie roz începu să se rotească și să dispară, aidoma unui breloc de pluș, scăpat într-un hău adânc și negru. Ajuns aproape de capătul tunelului, bărbatul dădu încă un semn că pricepe ce i se întâmplă. Ridică iarăși glasul spre Marele Maestru, pe care-l simțea pe undeva, primprejur. Apoi așteptă. După o pauză grea, veni și verdictul: „les jeux sont faits. Rien ne va plus!” (Povestea ar fi trebuit să se termine aici, dacă n-ar fi fost nenorocitul de scrib care a transcris-o, a înflorit-o și i-a adăugat un final cu de la sine putere. Chiar și plasarea acțiunii este dubioasă și contestabilă din punct de vedere istoric: la un an după ce valul tsunami devastase Asia și cu un deceniu înaintea inversării polilor Pământului, catastrofă urmată de nașterea unei noi specii umane, cea cu numărul dublu de cromozomi). Pentru El, era o dimineață ca oricare alta, numai că acum avea un motiv în plus să guste viața. Și-a dat seama de asta imediat după ce s-a trezit, la vederea tricoului ud, aruncat pe fotoliul de la capul patului. Se temu să-l miște din loc, să-l atingă măcar, de parcă așa ar fi risipit iremediabil parfumul iubitei, aroma primei lor întâlniri. Deschise larg fereastra și, orbit de primele raze ale soarelui, trase adânc aer în piet. Apoi fixă, preț de câteva secunde nefiresc de lungi, reclama de peste drum, cea cu START LIVING AGAIN. Iată o idee bună, să înceapă o viață nouă. Nu știa de ce, dar reclama părea scrisă cu tâlc, iar mesajul îi era ciudat de familiar. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy