agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2002-01-11 | [This text should be read in romana] |
Azilul fara zile
Ana o chema. ~nainte de ziua de azi as mai fi putut spune ca Ana o cheama. Dar s-a dus. S-a prapadit asa cum oamenii fac. Nici n-avea de ce sa mai stea. La 93 de ani ti-ajunge. Poate chiar vrei sa nu mai fii. Asta daca mai ai vreun strop de luciditate sa te simti ca inca mai esti. Ca inca mai incurci viata cu vointa ta. Dar in cazul ei nu cred sa fi fost vorba de asa ceva. N-am cunoscut-o. Nu m-a interesat niciodata persoana ei, nici ce-a fost nici ce-ar fi vrut sa fie. {tiu doar ce-a devenit. O cruce infipta intr-un petec de pamânt jilav. {i-a trait ultimele clipe, Ana asta, intr-un azil de batrâni. Unul fara farmec, fara pic de poezie. Plin de batrânete si de dureri. Un azil despre care poti scrie doar ca are cinci pomi in curte, doua banci si-un portar pletos. {i ochios. {i pervers. Portar de azil. Nici de uzina, nici de stadion. De azil. Plictisit pâna peste poate, fara perspectiva spagii pe care Dumnezeul portarilor le-a harazit-o atunci când le-a atârnat dangatul cheilor ruginite de gât. Ehh, Ana, batrânica aceea... acolo locuia. Undeva, intr-o camera. Nici nu stiu unde. Am auzit ca la geam. De obicei cei care pleaca stau la geam. Sa salute lumea din mers. Sa-si fluture batista cu ultimii stropi de viata. Batista aia care acum se afla legata de mâna ei, c-un banut in ea pentru alt portar. Impresionanta imaginea asta de azil, de neputinta, de oboseala, de semi-viata. Nici macar gretoasa nu este, asa cum mi-am inchipuit-o eu odata. Nici macar stârnitoare de compasiuni si sentimente de mila. E pur si simplu un tablou. Tablou in viata. ~l poti contempla, eventual gândul ducându-te spre drama artistului care l-a creionat, nicidecum spre continutul aproape sinistru. {i statea Ana, in capela aia a azilului. Statea asa nemiscata, nevorbinda. {edea si-si astepta sfârsitul povestii. Dinspre partea ei povestea se incheiase cu o zi in urma. Urma intrarea in scena a celorlalti actori. Cei fara rost. |ia care, vor nu vor, se conformeaza unor datini, unor religii. Micuta capela. Fara aer, proptita chiar in coasta azilului, asa cât sa le arate celor ce-l populeaza ca exista si ea pentru momentul când n-or sa mai existe ei. O icoana tip chici, priponita câs pe-un perete anesteziat de negreala tamâii si a fumului de lumânare, asista evlavios la momentul ultim al celui care pleaca de la azil. Capela asta, pe cât de mica, este singura care l-a invins pe hipiotul ala de portar. O data intrat in azil, daca vrei sa pleci n-o mai poti face decât trecând prin capela aia. {i te duci unde-oi vedea cu ochii-nchisi. Sau poate te duce Dumnezeu de mâna in Elizeele câmpii. ~nca nu-s curios sa aflu. Poate ma lamuresc inainte de a ajunge la azil. {i Ana, invingatoarea, l-a rapus pe cerberul hipiot. Asa a ajuns pe catafalcul ala sinistru, rece. A venit si popa. Sa cânte, s-o plânga, sa se bucure pentru ea. {i pentru banii ce i-a câstigat. Popa, modern, cu diplomat sic. ~nauntru, arsenaluâ de inmormântare: patrafiru', Biblia, crucea de fier batuta cu pietre sigur false si ciupilica aia, cum s-o mai numi si ea. Un popa linistit, tinerel, cu viitorul in fata. {i sigur fara grija c-o sa stea in azil vreodata mai mult de cât durata unei slujbe rostita la foc automat. Mai era si ragusit, saracu. A racit. El a racit, Ana s-a racit. Diferentele dintre viata si moarte. Daâ a ajutat-o, ce mai. La Domnu a trimis-o. N-a facut nici-o vraja in schimb. El nu-i David Copperfield. E slujitorul Domnului. Cica numai sufletul trebuia sa i-l trimita. Corpul ni l-a lasat tot noua. Sa facem ce trebuie cu el. A ingaimat el ragusit acolo, a bagat tot meniul, tamâie, cruci, temenele, Doamne-ajuta, locuri cu verdeata. Precum un garson de hotel, i-a pregatit trecerea din holuâ asta al vietii in camera aia cu prea-multa lumina si prea-toata-intelepciunea-si-bunatatea existente numai acolo. Deci neexsistente pentru mine. Ca n-am fost pe-acolo. {i-a meritat bacsisu garsonu asta cu patrafir. Le zicea taica popa cu vocea-i distorsionata de rebela gripa si... a aparut un viitor cadavru. Un pensionar pe care bastonuâ l-a adus taman in usa capelei. Sa vada ce se-ntâmpla. El cred ca nu mai era asa curios. Bastonul probabil era mai nou prin cladire. Poate si foamea lui era mai veche. {i-a primit pios batista si lumânarea aprinsa, a zis un Dumnezeu s-o ierte si-apoi si-a luat rolul de martor al procesiunii in serios, luând pozitia pe care si pe mine m-au invatat bunicii ca trebuie s-o am in biserica. Aia, cu capuâ plecat, si mâinile impreunate in fata. Aproape ca fotbalistii care fac zid. Ca sa fie tabloul complet, a aparut si nebunul. Nu se putea sa lipseasca. Un nebun frumusel, simpatic chiar, culmea, deloc imbatrânit de ridurile azilului. A venit adus de magicul cuvânt pomana. {tia el ca-i rostul de potol. Nebunii astia sunt atrasi precum ulii de mirosul de stârv. Schizofrenia lui inca nu i-a anihilat toate simturile. S-a insinuat in usa capelei, evaluând dintr-o privire gramajul covrigilor si fragezimea rosiilor mere. A socotit ca-i rostuâ sa stea. I s-a dat si lui o batista si o lumânare. Aprinsa. L-a deranjat. A stins-o. Avea o privire imprastiata prin toata capela. Erau ochii lui peste tot. ~i simteam si pe mine, pe reverele hainei mele. Ochi care parca voiau sa ma vada dinauntru spre afara. O clipa tensiunea s-a descarcat intre popa si nebun. Parca erau numai ei. Atât parca mai conta pe lumea asta. Doi nebuni. Unul rapus de schizofrenie, altul de patimi religioase. Cu Ana la mijloc transau problema vietii si a mortii. Macar schizofrenicul era mai cinstit: el voia doar covrigii si bananele, merele si coliva Anei. |lalalt mai voia si bani. Ca doar presta servicii. Ce meserie... sa prestezi servicii pentru morti. Le poti cere cât vrei, in plus ai si monopol. S-a sfârsit si popa. A tinut o slujba cam scurta pentru cei 93 de ani ai Anei, dar parca prea lunga pentru rabdarea celor 25 de ani ai mei. Macar Ana nu se mai grabea. Scoasa din capela, pe brate, pusa-ntr-un cosciug de placaj si imbarcata in masina primariei. O duba d-aia ca a legionarilor din filmele lui Sergiu Nicolaescu, senator cu parul alb. O duhoare inauntru, ceva de nedescris. Un miros de morti amestecati, de esente umane diferite. Mirosuri din care n-am descifrat nimic. Nu tu Cacharel, Givenchi, sau Malizzia. Numai putoare de mortaciune. Drumul, nasol. Ultimul drum al Anei. De câte ori s-o fi intors ea din drumul asta, Dumnezeu stie. Sau poate nici el. Dupa 20 de minute de calatorie sprâncenata, am scapat de putoare. Am ajuns in cimitir. A fost, asa, ca o bucurie. Prima oara când m-am bucurat c-am intrat intr-un cimitir. Am scapat de putoare, urma sa scapam si de Ana, s-o scapam si pe ea intr-o groapa, si-apoi sa ne reluam vietile. Fara azil, fara portar hipiot, fara popa si nebun, fara nimic. Poate si fara noi, uneori. Cimitirul asta, Straulesti 2, situat undeva la margine de Bucuresti, e altfel. Mi-a rasturnat tot ceea ce in capul meu rezona notiunea de cimitir. Primul cimitir al saracilor in care m-am dus cu treaba si-n care nu m-as mai duce nici cu picioarele inainte. C-asa se poarta. Sa nu dai cu capul in poarta Raiului, probabil. Un câmp plin de maracini. Asa arata cimitirul ala. Imagine de razboi. Un câmp pe care, pe lânga maracini au crescut asa, din doi in doi metri, niste stinghii ce seamana a cruci. S-a dat si popa jos din masina. El a mers in fata, cu soferul. N-a impartasit putoarea aia din spate cu noi. A boierit-o popa si de data asta. A bagat un Tatal Nostru la repezeala, pe un ton mai plictisit, a mai ingaimat vreo doua trei rugaciuni si gata. Cine nu-i gata il iau cu lopata. Hai Ano aici, aici in groapa cu furnici. Au aparut groparii. Tigani, normal. Au venit calare pe-un excavator, aratându-ne ca si mortii au parte de ultimile cuceriri tehnologice. Nostim excavatorul ala. Micut, puternic, c-o cupa, exact cât un om de statura normala, care dintr-o inghititura te-a aranjat. Ti-a croit o groapa a-ntâia. Sau a doua. De pe rându alora de n-au bani. De-i ingroapa statuâ in porcaria aia de cimitir. Ironic moment. {i-a terminat popa treaba, au trecut tiganii cu chingile la aparat. La sicriu adica. L-au inhatat, l-au aruncat in groapa, dar... groapa era prea mica. Excavatorul ala fantastic s-a facut de râs. Nu-i nimic. Doar n-o sa ne luam mortu' acasa. Trecem pe o alta parcela. Unde-s gropi mai mari. S-a gasit una si pentru Ana. Tzushti in groapa. Pa si pusi. Adio viata. Ca la Oscar. Multumesc prietenilor, popii, tiganilor si producatorului Doamne-Doamne. Excavatorul revine in forta. Sa-si spele rusinea. Din trei miscari vioaie si pârâituri motorizate pamântul de sub picioarele noastre a devenit acoperisul Anei. Pe vecie. Urmeaza pomana. Puradeii se-nghesuie la mere si coliva. Lumânarile nu-i intereseaza. Lumina ochilor lor le-ajunge. Au mai multa incredere in ea. Popa, soferul dricului legionar al primariei democrate si tiganii si-asteapta malaiu'. ~n ordine inversa, fiecare isi primeste dreptul. Banii dispar, care in buzunar de blugi jerpeliti, de pantaloni de doc mâncati de molii, sau de sutana prea-larg-incapatoare, si gata. Se pierde cimitirul, ramâne cu Ana lui, undeva, departe. Putoarea de-ntoarcere e parca mai dulce. Mai fara mort. Menirea mea de cioclu pentru o zi s-a incheiat aici. Ultima vizita la azil. Viitoarele cadavre au mai primit o ultima portie de coliva, zicând fiecare un bogdaproste ca pentru sine.
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy