Abel si Cain se intilnira dupa moartea lui Abel. Mergeau amindoi prin desert si se recunoscura de departe, caci amindoi erau foarte inalti. Fratii se asezara pe pamint, facura focul si mincara. Taceau, asa cum fac oamenii osteniti cind se pogoara inserarea. Pe cer se arata cite o stea, ce nu-si primise, inca, nume. La lumina flacarilor, Cain vazu pe fruntea lui Abel semnul pietrei, scapa din mina bucata de piine pe care tocmai o ducea la gura si il ruga sa-i ierte faradelegea.
Abel raspunse:
- Dar oare tu m-ai omorat, sau eu te-am omorat pe tine? Nu mai tin minte; vezi, stam alaturi ca odinioara.
- Acum stiu ca m-ai iertat, in adevar, spune Cain, caci a uita inseamna a ierta. Voi incerca sa uit si eu.
Abel spuse incet:
- Asa este. Cita vreme dureaza remuscarea, dureaza si vinovatia.