"Începutul.

Copil pierdut. Pierdut în timp. Pe jumătate rupt de realitate, care trăiește în microlumea sa. În vise. Cu vise.

Închis în cimitirul tinereții. Coridoare aglomerate. Și totuși singur. Îmblam pe străzi pustii, orbitoare.
Și ai apărut tu, dulce Minune. Rază blândă. Picătură de lumină, viața mea ai schimbat. Ochii tăi ca cerul senin, lumini ce mi-au înlocuit soarele.
În sufletul meu dragostea s-a născut. Mugure. Încet s-a desfăcut și a înflorit. Firavă și timidă. Minunată.

Zi după zi mi-am privit Minunea. Gingaș Ghiocel. Mi-am răsfățat auzul cu cuvintele ei. Cântec. Când mergea, pașii ei sărutau pământul, si înfloreau copacii in jurul ei. Flori de cireș. Avea mâini ce-ti alunga durerea cu atingerea lor. Nu era clipă să nu o admir. Nu era clipă să nu înțeleg fericirea ce mi-a căzut. Si nu era clipă să nu mă tem că o voi pierde.
Am petrecut lângă Minune zile de fericire. Zile cu soare si zile cu ploaie. Clipe de armonie.
Dar într-o zi minunea mi-a spus adio. Mi-a spus-o încet. Pe furiș...

Trăsnet. Pământul cu greu s-a abținut să se desfacă, ca să cad eu în întunericul lui, să mă cuprindă.
Dragostea mea s-a furișat într-un colț și încet plângea. Inima nu mai putea să o vadă în așa o stare și era gata să se rupă de durere. Bătea tare ca să o aud. Mă învinuia pe mine, de parcă eu singur nu sufeream.
Noapte. Străzi pustii a unui oraș părăsit de omenire. Lăsat să degradeze în voia vremii. Și în mijlocul lor un suflet distrus. Rătăcit în acea noapte.
Dar noaptea. Noaptea se supune legii relativității ca și universul. Poate să dureze cît gândul ajunge la luceafăr sau cât veșnicia poartă pe umerii săi ființa. Și așa a durat noaptea 10 veșnicii, luate împreună. Somnul a venit și el. M-a furat din existența când s-a terminat a noua veșnicie.
Dimineața s-a ivit încet și tristă. Poate era mâhnită pentru mine, sau pentru altcineva... inima mea nu mai bătea din răsputeri dar durerea a rămas, a devenit chiar mai puternică. Dragostea tot într-un colț d suflet stătea, era albă și doar suspina.
Eu eram supărat pe tot. Pe toți.
Am rugat Timpul să mă întoarcă înapoi, la Fericire. Timpului i-a fost lene și să mă asculte.

Atunci m-am înfuriat. Am luat inima și am închis-o în stâncă de granit rece, să n-o mai poată atinge nimeni, să n-o mai simt.
Săraca Dragoste a mea. Am scos câinii din cușcă și i-am asmuțit asupra ei. Câinii au rupt Dragostea cu colții. O singură lacrimă-mi curgea încet pe obrazul drept. A venit Vântul, a luat fâșiile în care era ruptă Dragostea și le-a dus. Mi-a luat și lacrima. A plecat și el. Era liniște. În suflet era liniște. Era frig.

Au trecut zile, săptămâni, luni în care frigul î-mi bântuia sufletul pustiu. Căldura pătrundea rar și era ca o zi de primăvară devreme în iarnă. Străzile erau aglomerate, un adevărat mușuroi omenesc. Grăbit spre veșnicie. Și eu mă grăbeam, fugeam (de trecut). N-am vrut să las gândul slobod căci el pleacă acolo unde-i place lui și-ți amintește ce te doare mai tare. M-am pierdut din nou. În timp, în irealitate.

(..)Vântul m-a trădat. El a strâns fâșiile de Dragoste împreună și le-a acoperit cu lacrima mea. Ea a prins viață. Rănile au început încet a se prinde. Vântul a lecuit-o răbdător zile la rând, săptămâni și luni. Când Dragostea s-a făcut bine și era puternică, a el venit pe furiș și mi-a lăsat-o în suflet. Trădător!

Era o zi de primăvară, era soare și bine. M-am întâlnit cu Minunea, senină ca totdeauna. Am vorbit despre nimicuri atât de semnificative. Despre cer, soare și stele, despre viața care face atât de puțin. Trădători sânt și ochii. Ei au sorbit neîncetat din căldura ei, ce a încălzit Dragostea iar aceasta a încălzit sufletul. Granitul s-a topit ca un fulguleț fin ce-ți cade în palma caldă și a dezgolit inima lăsând-o slobodă. S-a încălzit și inima, a început să bată într-un tact mai rapid, și tot accelera. Nu știam cum să o liniștesc. Ochii nu s-au despărțit de Minune nici pe o clipă. O privea neînsetat și Dragostea mea.
Din nou bolnav.. Incurabil.. Condamnat. Condamnat la visuri irealizabile.

(Am blestemat cerul și) Cerul a luat foc si a devenit roșu. Aripile îngerilor s-au aprins, și ei au început să cadă lăsând în văzduh dâre lungi de fum. Îngerii cădeau cu viteza gândului. Unde se prăbușeau, pe pământ se nășteau izvoare care stingeau cu apa lor ce mai rămânea din aripi. Îngerii se ridicau în genunchi și priveau în sus. Să zboare nu mai puteau. Ei plângeau cu lacrimi sfinte. Lacrimi ce nu cădeau dar se ridicau la cer.

Dumnezeu, s-a supărat, si i-am văzut ochii privindu-mă. O mina nevăzuta, i-a atins pe îngeri si aceștia si-au redobândit aripile albe, care i-au ridicat la ceruri. Supărarea mea a trecut. A trecut in vinovăție. Alte gânduri mi-au fulgerat prin cap. Ce drept am eu sa cer cuiva sa mă iubească. Cum pot sa învinuesc pe cineva daca dragoste nu e? Mi-au rămas amintiri frumoase. Si ce am face noi fără amintiri?

N-am mai închis inima în stânci de granit și n-am mai lăsat câinii să-mi rupă dragostea. Dragostea a rămas în suflet (pentru totdeauna). Inima încetul cu încetul s-a liniștit dar o cicatrice încă îi amintește (de ceea ce n-a fost)."