Liniile albe de pe mijlocul străzii alternează monoton cu spațiile goale, dând un efect hipnotic care mă face să le număr automat. Undeva, într-un punct întunecat al subconștientului, rațiunea îmi strigă cu durere că numărătoatea aceasta e complet inutilă, și totuși nu mă pot împiedica să exersez, precum un școlar silitor aflat în clasa întâi acest calcul simplu, în timp ce mă gândesc la
...42...Cristina...43...Cristina...44...
Formidabil cât de eficient poate această înșiruire de numere naturale, abstractizată și abstractizantă, să adoarmă conștiința, ascunzând impresiile și senzațiile superficiale în spatele unui giulgiu întunecat, lăsând totală libertate imaginației interioare și esenței, adevăratei esențe a sentimentului care m-a cuprins și mă ține în continuare în încleștarea sa imaterială. Cu toate acestea, percepțiile mele vizuale nu sunt inhibate absolut deloc, și văd peisajul înconjurător cu o deosebită claritate. Strada e largă, tăcută și pustie la această oră, dar faptul este aproape lipsit de importanță pentru mine, o informație parazită care s-a strecurat printr-o eroare în conștiința mea aflată într-o ciudată stare de luciditate hipnotică, deoarece proprietățile mediului în care mă aflu nu au nici o implicație asupra sentimentului cutremurător care mă domină și mă supune cu o tenacitate necruțătoare de păianjen ceși așteaptă prada, și cu toate că știu că nu e indicat, având în vedere situația mea actuală, nu pot evita repetarea mecanică născută din iubirea pentru
...50...Cristina...51...Cristina...52...
Pașii îmi răsună pe asfalt cu o cadență de exactitate imposibilă, și-mi pare că merg, și-mi pare că sunt ca o mașinărie bine reglată, fără conștiință, fără suflet, fără sentimente. În față, departe, pot zări cu uimitoare claritate bariera de la calea ferată, care marchează, totodată, și capătul orașului. E atât de mică, insignifiantă aproape, de parcă întreg pământul, acest gigantic animal, s-ar fi prăbușit sub propria-i greutate, transformându-se brusc într-o jucărie numai bună de rostogolit de la un capăt la celălalt al Universului. Această banală barieră este pentru mine și un punct de reper care mă informează asupra locului în care mă aflu, o informație care este suficientă pentru ca în mintea mea să se formeze cereasca imagine a unei ființe la care mă gândeam cu venerație de fiecare dată când rupeam petalele unui trandafir, spunând abia șoptit
...58...Cristina...59...Cristina...60...
În partea stângă orașul se termină brusc, ca și cum cineva sau ceva ar fi mușcat cu poftă din acest cartier mărginaș, devorând dintr-o mișcare ipotetice blocuri și case, din care nu a mai rămas nimic, de parcă nu ar fi existat... Sau poate că nici nu au existat vreodată... O singură clădire se mai ridică pe acest teren de o goliciune aproape impudică, o clădire ce seamănă izbitor cu un depozit uitat, în care au fost îngrămădite fără noimă tot felul de obiecte vechi și inutile, mărturii fără valoare practică ale unui trecut malefic... Cu siguranță, un muzeu... Pentru un moment îmi las imaginația să rătăcească pe coridoarele acestei clădiri pustii, precum o entitate nevăzută. Însă strada pe care o zăresc în stânga mă hipnotizează subit. E o stradă lungă, haotic luminată, pe ici, pe colo, de felinare ce privesc apatice asfaltul tocit, o stradă care își caută sensul. Ca ghidat de un păpușar invizibil, gigantic, grotesc, într-o reprezentație dată în cinstea unor spectatori aparținând dimensiunilor neștiute, mă îndrept într-acolo, către un ipotetic “aici”, spre o lumină pe care o bănuiesc minunată, caldă, liniștitoare, spre un loc ceresc în care m-ar putea aștepta
...66...Cristina...67...Cristina...68...
Alte linii albe, vag asemănătoare cu cele care marchează ecuatorul străzii principale, dar a căror singură caracteristică comună este rolul pe care-l joacă, se întind înaintea mea, de-abia vizibile (sau poate e doar un reflex optic, sau poate e doar imaginația), despărțind în două un drum prăfuit, acoperit cu asfalt poros și învechit, pe alocuri de-a dreptul șlefuit de kilometri de pneuri ce l-au mângâiat sau l-au biciuit, un drum inexorabil către un țel atât de neclar și de pierdut în iluzii, încât îmi pare că lumea întreagă nu-i decât o minciună servită sub un capac de sticlă, asortată cu un pahar de otravă, pe una din potecile ascunse ale Universului, sub umbra deasă a unui arbore cosmic numit Destin, ale cărui ramuri goale, uscate, sorb mereu apa Timpului ce curge nesfârșit. Nimic însă nu mă poate împiedica să sper mereu că undeva, într-un improbabil viitor, îmi voi găsi suprema fericire alături de
...74...Cristina...75...Cristina...76...
În stânga își face apariția, încet, fără grabă, o clădire pe care am ridicat-o la rangul de sălaș sfânt, pentru că este sălașul tuturor dorințelor mele disperate, o clădire a misterelor și a religiei ce s-a născut în inima mea. Precum un Leviathan adormit, se înalță în fața mea, ciclop cu zeci de ochi stinși, măsurându-mă cu o privire fragmentată și indiferentă, aproape disprețuitoare, căci nu sunt pentru ea decât un fir de viață, un vierme organic ce se agită înaintea-i și o privește cu admirație amestecată cu teamă. Cu gura căscată într-un țipăt mut, mă poftește sardonic în gâtlejul mai întunecat decât hăurile iadului, și-mi pare că deasupra intrării stă scris cu litere de gheață: “Lasciate ogni amore, voi ch’entrate!” Dar mi se pare. Nu este decât blocul adormit, acum, în care locuiește
...82...Cristina...83...Cristina...84...
Prin minte îmi trece un gând interesat, o întrebare fără răspuns precis, încărcată de un retorism aproape artificial, născută, poate, dintr-o curiozitate semimaladivă, determinând răspunsuri alternative, la fel de imprecise ca și (o simt) apropiata mea moarte.: Oare ce face EA în acest moment în care îi privesc ferestrele și inima-mi o strigă, pierdută într-o nesfârșită căutare? Învață? Probabil (e mult prea târziu trebuie să mă culc mâine voi avea o zi încărcată adică azi e trecut oricum de miezul nopții gata am învățat și reacțiile de alchilare lecțiile de chimie mi se par așa de grele fizica nu mai vorbim și parcă numai biologia).Doarme? Posibil (ahhh când mă gândesc la admiterea în facultate medicina e grea dar îmi poate da satisfacții așa de mari trebuie să învăț cât mai mult ca să am siguranța succesului viața sentimentală nu are importanță acum poate voi regreta mai târziu acest ascetism pe care singură mi l-am impus ei dar acum nu mai)... Se distrează? S-ar potea (serialele astea care rulează la televizor n-au nici un gust de altfel privitul la televizor e timp pierdut nu îmi pot permite să îmi pierd timpul pe astfel de distracții inutile trebuie să fac niște sacrificii de aceea nu ies nici măcar în oraș ce să mai vorbim de discoteci sunt adevărate locuri ale pierzaniei trebuie să mă țin tare și să mă dedic învățăturii căci este de maximă)... Se gândește la mine? Imposibil (de fapt nu e chiar atât de rău să-mi păstrez această stare de indiferență uite deja EDUARD cred că s-a îndrăgostit de mine ce faci CRISTINA iar te gândești aiurea gata cu divagațiile gândește-te la lecția asta pe care trebuie să o înveți deci să continuăm celulele cu conuri sunt în număr de)! Posibilitatea ca un lucru să se întâmple cu adevărat este invers proporțională su speranța ca acel lucru să se îndeplinească. Dar eu sper, cu încăpățânare, că va veni o zi când voi putea, în sfârșit, să fiu alături de
...90...Cristina...91...Cristina...92...
Devin deodată conștient de trecerea timpului și-mi pare că atmosfera răcoroasă a acestei minunate nopți de vară este încărcată cu un fluid malefic, asemănător prin lipsă de proprietăți cu ipoteticul și (din păcate) abandonatul “eter” preaslăvit în vechime. Dorința de a părăsi (poate pentru totdeauna) acest loc care până acum exercitase asupra mea o atracție de neînvins începe să domine și mă hotărăște brusc. Am plecat... Mă întorc pe același drum pe care am sosit, numărând secundele sau poate liniile albe ca niște zâmbete încremenite întru eternitate, mă întorc trist, învins de o singurătate atât de pustiitoare încât afectează modul în care percep realitatea imediată, transformând senzațiile într-un mod subtil, căci noaptea devine mult mai întunecată, stelele par mai îndepărtate și mai lipsite de strălucire, răcoarea se preface în ger, sunetele se estompează până la completa dispariție și imaginile sunt percepute în tonuri de sepia, precum fotografiile morților. Strada neagră se întinde înaintea mea, ca trupul aplatizat al unui vierme uriaș pe a cărui epidermă de asfalt este desenat un model obsedant: o linie albă întreruptă și cu toate acestea infinită...Pentru o clipă sunt fericit. Am putut ajunge, iată, mai aproape de
...98...Cristina...99...Cristina...100.

----------------------------------------------------------

... – Dom’ locotenent, să fiu al dracu’ dacă am vrut să dau păstă el! Cum Dum’zeu să-mi închipui că la două dim’neața îmi iasă.-n față un țâcnit pă mijlocu’ drumului? Dă douăj’ dă ani îs șofer, da așa ceva nu am mai pățîi! Dom’ locotenent, să mor io dacă n-am frânat și-am tras dă volan cât am putut, da’ ăla nici n-a clintit! Dacă să ferea, ce zic, dacă mișca numa’ o țâră, scăpa, da’ știu io unde-i ierea capu’? mai erea și-mbrăcat în negru tot, ca la morți, dă nu să vedea dă loc pă drum, acoalea... Na, și acu’ ce mă fac?
– Stai naibii jos și dă o declarație! Nu te mai frământa atâta, că n-ai ce să-i faci. Stai să facem ancheta și după aia om mai vedea noi. ...Oricum, din morți nu-l mai poți scula, așa că liniștește-te și scrie: “Subsemnatul...”

---------------------------------------------------------

Cadavrul stătea întins pe masa rece, gol pușcă. Morga era goală și pare, în pustietatea ei, un templu păgân cu o mulțime de altare de sacrificiu și un singur sacrificat. Mortul: groaznic la vedere. Camionul îl izbise cu toată viteza și trecuse peste el cu nonșalanță, făcându-l aproape de nerecunoscut, așa încât era extrem de greu de crezut că ceea ce zăcea acum pe masa de piatră fusese o ființă umană normală, care se născuse și trăise. Brațul drept fusese aproape smuls de mașina grea și întreaga suprafață dintre omoplați era o mixtură de carne strivită, sânge închegat ce căpătase o culoare nedefinită, aproape neagră și așchii ascuțite de oase. Abdomenul, îngrozitor mutilat, era practic lipsit de ceea ce mai rămăsese din coloana vertebrală, dat fiind faptul că fusese strivit aproape în întregime de roțile din spate ale autocamionului. Remorca încărcată desăvârșise opera, trecând cu ambele roți din stânga peste picioarele pe care le torsionase și le zdrobise cu eficiență. Dintre toate, numai figura (printr-o ironie a sorții) rămăsese neatinsă. Cu toate că la baza craniului se căsca o gaură cât toate zilele, fața păstra încă un zâmbet tâmp, de tristă fericire, ridicol și singular în peisajul înconjurător. Dar dacă cineva ar fi putut să citească în mintea acestui cadavru aproape rece, ar fi remarcat cu deosebită surprindere că, undeva în adâncuri, un grup izolat de celule încă vii formau o șoaptă tăcută și fără sens, invocând cu disperare o persoană numită
...568...Cristina...569...Cristina...570...

---------------------------------------------------------

Zorile se târau dinspre răsărit... Asistentul, arătându-i medicului legist buletinul de identitate al victimei:
¬– Ia uitați-vă, dom’ doctor, ce nume tâmpit a avut nenorocitu’: Burlacu! Hehehe!...