Urăsc să mi se strice computerul. Unu, pentru că sunt femeie și femeile nu se pricep la astfel de chestii, doi pentru că sunt o femeie momentan singură și nu am un prieten, bărbat ceva căruia să îi pun disperată pc-ul în brațe , să îi zâmbesc galeș și să îl rog să mă ajute, trei-pentru că întodeauna am fost technical devices friendly, adică atunci când eram mică îmi reparam singură televizorul Diamant când o lua razna și pe ecran apăreau numai dungi verticale sau orizontale, o lovitură de șurubelniță plasată într-un loc anume rezolva totul, și apoi seria de casetofoane ce mi-au trecut prin mână… logic, ar trebui să mă pricep la toate, de fapt nu știu nimic, patru… pentru că sunt o femeie mândră căreia îi place să își rezolve singură problemele. Nu mă întrebați dacă și mereu reușesc.

După înjurat de toți…mnezeii, rugat apoi la toți sfinții , dat restart după restart, scos mufe, adus șurubelnița minune care e oricum inutilă și rătăcită prin casă, dar dibuind problema ca fiind tastatura bușită din fabrică, stresez o vecinică, sun disperată la ușă să îmi dea și mie device-ul cu pricina să văd care e buba. Sun băiatul care îmi rezolvă mereu astfel de probleme, Măi, acum nu știu ce să îți zic, sunt la pește și oricum prin telefon nu îmi dau seama ce are, Hai poate îți faci drum până la mine, Bine, vin mai pe seara, Ok mersi oricum, Băiat bun are și el viața lui…Închid ofticată rău telefonul și nu mă las.
Când am probleme am și o mână de oameni la care știu că pot apela. Ca de ex. Heleni.
Heleni e colega mea. Heleni mi-a fost elevă. De multe ori glumim pe chestia asta și îi spun să îmi mai zică săru’mâna, Du-te în .. vine răspunsul ei… Heleni nu zice NU când o rog ceva. Sunt vreo7 ani diferență între noi cred…

O trezesc din somn, la ora asta tot orașul e toropit, nimic nu mișcă, abia sunt câteva magazine deschise, îmi zice ca mă ajuta, pornim amândouă pe străzi…

Îmi place, îmbrăcată în blugi, părul proaspăt spălat, drept nu depășește bărbia, flutură natural, nu e machiată , are trăsături clare, proaspete, e mică și bondoacă, noi fetele răutăcioase am spune că are fundul prea mare dar are sâni perfecți, mi-l și închipui pe prietenul lui bucurându-se de așa femeie frumoasă. Băi, ăsta a găsit un aparat foto digital într-un bar, Norocos, S-a scăpat în scăldătoare cand era mic, râdem amândouă destul de degajate și mă oftic că in curând se mută in alt oraș, mă lasă singură iar cu o mulțime de oameni cu care nu îmi place să am de-a face și cu care nu comunic normal

Mă gândesc că e mai greu să faci portretul cuiva real decât sa inventezi un caracter. La cel real trebuie să iei totul așa cum e, nu poți șterge sau modifica, poți eventual să maschezi sau să eviți, să privești doar dintr-un punct fix fără să miști camera. Personajul real te privește obraznic și te provoacă, hai să vedem cum o să te descurci cu mine. Sunt o piatră tare, îți rupi dinții ușor , eșuezi ca o balenă pe o plajă alunecoasă.

De foarte multe ori mă întreb dacă nu se gândeste la mine ca la o ciudată, am 2 motani, unul negru și unul roșcat, nu vorbesc prea mult uneori râd prea tare alteori tac rău, am în cap numai cărți și lucruri îndepărtate, scriu. Mai rău, scriu poezii. Dar nu aduc aminte de asta, ba chiar sper să uite.

Își citeste mailul concentrată. Va pleca la Constanța la o conferință. Se întoarce spre mine și râde, Dacă spun cuiva că nu am fost niciodată la mare, nu mă crede. O să vezi marea acum, Constanța , Mamaia , un vis, Să te plimbi pe faleză și pentru mine, îi răspund, Degetele mele alunecă repede, click, copy, îi transfer documentele și sunt invidioasă deși informațiile îmi stau la un link distanță. Am nevoie de experiențe noi.
Uite diferențe între noi, eu repezită ca întotdeauna, întâi fac și apoi văd ce, ea citește concentrată , mai verifică o dată și încă o dată. Meticulozitate. Ceva ce mie îmi lipsește.

De fiecare dată când am oaspeți, sunt foarte agitată, aș vrea să fiu o gazdă perfectă dar adevărul e tocmai pe dos. Mă împiedic, mă bâlbâi, nu mai găsesc nimic, nu mă simt în pielea mea știu că nici prea formală nici prea relaxată nu e bine, aștept să citesc încă ghidul pentru gazdele prea stresate.

La ușă o văd puțin stingheră. Ne mulțumim reciproc, eu mersic ca m-ai scos din… taci, măi… hai că trec mâine pe la tine să îmi mai verfic mailul.

Dar știu că va fi mai bine. O parte din lucruri au revenit pe făgașul lor normal, mașinăria funcționează din nou până la următorul crash…Heleni se va muta din oraș în câteva săptămâni, deși nu prea vreau sa închei într-o notă prea siropoasă. Realitatea e rareori așa. E doar capacitatea noastră de a privi prin diferiți ochelari, cu mai multe sau mai puține dioptrii. Și de a accepta ce suntem. Sau nu.

[text scris pentru Bea, ca să mă facă să scap de acel ROZ-sau mai bine zis manierism în care risc sa pic de cele mai multe ori. Oare o fi ajuns cineva până aici? : )) ]