București, oraș al parantezelor. De altfel, în toată lumea poți deschide câte o paranteză pe care apoi s-o închizi la loc, să cuprinzi în ea cine știe ce existență. Bucureștiul, însă, îmi este cel mai accesibil oraș la ora aceasta. Locuiesc în această capitală (semi)europeană, ca să zic așa, așa ca și cum ar fi cu un picior în groapă. Locuiesc de douăzeci și ceva de ani; nu-i așa, un început de viață de om... poate chiar, o viață de om...
Îmi place acest oraș. Nu, nu-l iubesc, îmi place, doar. Îmi place, în ciuda tuturor neajunsurilor lui: blocurile îngrămădite unele într-altele, precum călătorii din mijloacele de transport în comun ale acestui oraș; străzile lui, mai înguste decât mințile multora dintre cei care le populează, cu toate gropile lor. Casele orașului meu preferat, niciodată la fel, nici măcar ca stil arhitectonic, și ele îmi plac, în ciuda neajunsurilor pe care le provoacă celor care mai au timp să le privească, așa vechi și dărăpănate cum sunt. Casele acestea, care sunt un pericol real, un atentat la viața celui care trăiește sau trece numai pe lângă ele. Da, și ele îmi plac! Și îmi plac și oamenii care, și ei, în mare parte, sunt un neajuns al Bucureștiului. Unii aduși cu forța de... știu ei mai bine, alții goniți de sărăcia pământului moștenit, iar alții aduși în capitală de însăși Capitala și de perspectiva unui buletin, sau cărți, de identitate.
Cel mai mult, însă, îmi plac bucureștenii, cei născuți în București, așa cum sunt și eu. E un fel de mândrie. N-am nimic cu nimeni, dar mă simt ceva mai bine știindu-mi părinții născuți în București și o parte din bunici. E ca și cum aș avea rădăcini ceva mai puternice...
Ãsta este Bucureștiul pe care l-am moștenit și, așa cum vă spuneam, îmi place. Nimic, până la urmă, nu poate umbri frumusețea pe care o dau casele niciodată semănând între ele. Îmi pare uneori, că fiecare casă este un om, atât de mult se diferențiază unele de altele prin stilul lor. O sumedenie de stiluri, o sumedenie de oameni. Pe cât de noi unele case, pe atât de vechi altele. Așa și oamenii. Unii mai proaspeți într-ale bucureștilor alții, dimpotrivă.
Această varietate de identități naște diferite moduri de adaptare la principiile de bază ale supraviețuirii într-un oraș, mai ales atunci când însăși identitatea orașului nu este bine conturată, așa cum lasă de văzut Bucureștiul. Și descopăr aici mai multe chipuri de oameni: sunt unii care nu fac altceva decât ceea ce le cere orașul, și orașul cere numai ceea ce îi este lui de trebuință; alții încearcă să descopere orașul, găsind tot felul de mijloace de a se rupe de cotidian, de ceea ce se numește viața de zi cu zi a orașului, reușesc să-și apropie orașul. Aceștia se numesc prieteni ai orașului. Ei sunt aceia care însoțesc orașul în marea lui călătorie de autocunoaștere, începând cu ulițele întunecate și până la marile bulevarde, pașii lor conturează scheletul unui organism care consumă fără încetare, ca un soare care ar înghiți tot ceea ce s-ar apropria prea mult de el. Ciudat! Am ajuns să spun că Bucureștiul ar fi un soare, și când mă gândesc că nici măcar nu este în centrul țării...

[...]

O simplă existență. Mă întreb: oare pașilor mei le pasă de suferința pe care o îndur gonind spre... lăsând în urmă resturi și resturi? Să fie atât de imposibil să lași în urmă un întreg?
Numai resturi. Jumătăți de măsură. Nimeni, văd, n-a avut curajul să se lase întreg pe acest trotuar. Și-au lăsat câțiva numai, saliva... și au plecat. Ce-ar fi fost dacă ar fi rămas locului? E a mea! ar fi spus unul dintre ei. A mea... a mea... Saliva mea... soclul meu...! Îmi pare că-l și aud pe primarul din povestea cu prințul fericit, stând înaintea statuii dezgolite de orice podoabă, înconjurat de funcționarii săi, văzându-și cu ochii minții propria statuie pe soclul care înca mai purta statuia prințului. Aveam un disc cu această poveste. O voce pe jumătate răgușită a unui om care nu înceta să-și mângâie mâinile cu degete boante, răsuna peste capetele tuturor: aici va fi statuia mea... statuia mea... statuia mea... statuia mea... și vocea i se pierdea odată cu mințile.
L-aș fi îmbrățișat, serios că da, l-aș fi numit prieten al meu, dar n-am pe cine, iar cu saliva nu mă împac defel.
Sau, ar fi spus altul: rahatul ăsta este al câinelui meu. Știu, nu-i cine știe ce, dar îmi iubesc câinele mai mult decât orice; e copilul meu.
L-aș fi înțeles și pe acesta, serios că da! Adică, de ce să nu-ți iubești câinele?! Dar, să fii nepăsător precum jivina însăși... e ciudat, nu?
Și când te gândești că, în clipa când dispare marea iubire din peisaj (când moare, da?!), îi mai rămâne omului de pe urma ei câte un rahat ici, câte unul colo, doi, trei rahați... și ăia împrăștiați, pe care are impresia că îi poate aduna pe fărașul amintire, dar la câți dintre ei s-a oprit în trecut? – nu să-i contemple, ferească cine-o ști – ci să-i adune, să curețe trotuarul, să și-i asume așa cum își asumă și dragostea pentru patruped, ridicând-o pe cele mai măiestre columne, încât însuși marele Traian, strămoșul lor și al nostru și-ar turna propria cenușă pe capul lui de nesubstanță. Nimic concret. Nimic care să sensibilizeze cu adevărat, să stoarcă lacrimi. Câteva secvențe pe un film făcut ferfeniță (nici măcar franjuri).
Unde mai pui că niciodată nu știi ce crești lângă tine! Sunt atâtea cazuri cu icși și igreci care n-au avut habar de ce-i poate pielea patrupedului preferat, de ce poante se ține, până când nu s-au trezit cu picioarele arate și semănate cu dinți de balaur... Și ce bine îl hrăniseră...
Adică, dacă tu pretinzi că îți iubești câinele, mai mult, că e copilul tău, atunci stai, nene, lângă excrementele lui, fii mândru și de alea, că sunt și ele o brumă de realizare... Știți, eu sunt mândru de orice realizare a omului... chiar și de un scuipat, dar cu o condiție: să și-l asume, nu să-l trântească în drum, știți și voi, așa, de ochii impresionismului.